Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Obsesia identităţii de Iulian Boldea

La cei şaptezeci de ani pe care îi împlineşte în acest an, Constantin M. Popa şi-a dovedit, prin textele publicate (cronici, eseuri, pagini autobiografice) coerenţa de viziune şi de stil, perseverenţa în împlinirea proiectelor critice, relevanţa şi naturaleţea ca mărci specifice ale unui stil personal, în care rigoarea şi ceremonialul se armonizează.

Ceremonialul sadovenian, Clasici şi contemporani, Braţul de la Lepanto, Lectica lui Cicero, Hermeneutica lui Adrian Marino, Îngeri provizorii. Eseuri critice – sunt cărţi ce dovedesc deschidere spre valorile majore ale literaturii române, comprehensiune faţă de diverse stiluri şi forme literare, dar şi capacitatea de a surprinde esenţialul din multitudinea de aspecte mai mult sau mai puţin accesorii ale unui text literar. Precizia aserţiunilor, echilibrul frazării şi densitatea expunerii sunt, în aceste cărţi, elemente constitutive. Ştefan Borbely surprinde, de altfel, timbrul acestei voci critice atrase mai ales de raportul inefabil dintre viaţă şi text, de relaţia paradoxală dintre reverberaţiile artei şi reprezentările fenomenalităţii: „Decadent discret, Constantin M. Popa urmăreşte, în bune pagini de observaţii aleatorii, grupate într-o carte totuşi eterogenă, câteva complexe identitare proprii, drapate indirect în haina fastuoasă a literaturii, savurând spectacolul lumii şi al cărţilor din jur, descoperind detalii relevante, formulând judecăţi elegante, dar întotdeauna precise. Imaginea emblematică a existenţei intelectuale din volum redă efigia unui scriitor oarecum retras din lume, prelungit în intimitatea propriei sale biblioteci, în care cărţile vechi se intersectează cu cele noi, oferind revelaţii consistente, de esenţă estetizantă, manieristă”. Nu este deloc întâmplător faptul că, încă de la primul său volum, Replay (1980), interesul autorului se orientează spre valorile literare clasicizate, considerate cu deferenţă, cu admiraţie riguros argumentată, cu legitimă adeziune la substanţa şi prestanţa lor estetică. Incursiunile în relieful adesea accidentat al actualităţii literare româneşti se detaşează prin indiscutabile aptitudini analitice, într-un demers preponderent hermeneutic, ce pune în centrul atenţiei textul, cu organicitatea lui specifică, în litera şi, mai ales, în spiritul lui. Nu se poate ignora, de asemenea, generozitatea criticului, dimensiune temperamentală constitutivă, astfel încât, chiar atunci când atitudinile sale sunt mai rezervate, ele sunt atenuate de arpegiile voluptuos-rafinate ale frazării („Ceea ce miră la un intelectual de profunzime şi tonică seriozitate, aşa cum îl cunoaştem pe Dan C. Mihăilescu, este încântarea obtuză, tenacitatea ataşamentului său faţă de o capitală ce poartă în ea toate, dar absolut toate, păcatele distilate în «retortele de fier» ale provinciei“).
Definitorii sunt, de asemenea, simţul nuanţei, capacitatea autorului de a extrage, din relieful operei, un detaliu relevant, o relaţie adecvată, un resort aproape neauzit în mecanismul inefabil al creaţiei literare. De altfel, nu sunt puţine enunţurile cu caracter confesiv-explicativ, prin care criticul îşi pândeşte, în oglinda propriului text, atitudini şi melancolii, într-un fel de frenezie a livrescului, ce desenează ferm un anume statut identitar, o postură critică sau avatarurile scriiturii, marcate de fascinaţia analogiilor şi a „jocurilor întâmplării”: „Nu pândesc analogiile cu orice preţ, dar mă încântă insidioasele jocuri ale întâmplării, cu acele stranii ţâşniri de imprevizibil ce deconspiră ciudate întâlniri, peste timp, ale spiritului, mă acaparează firul coincidenţelor genuine sau elaborate, degajând un sens al apariţiei până în cele mai fragile întruchipări ale literarului. În locul obsesiei nostalgice teoretizate de Harold Bloom în clasica The Anxiety of Influence şi trăite de victimele vreunui «sindrom succesoral», prefer expresivele ezitări ale memoriei care întreţin tensiunea lanţului de sonuri reverberate şi ondulări de umbre faimoase reactivate aproape topologic”. În acelaşi timp, pentru Constantin M. Popa actul lecturii reprezintă „nu o aproximare a cunoscutului din scriitorii cercetaţi, ci un asalt în necunoscutul din noi“, criticul dovedind, în studiile, cronicile literare şi cărţile sale, exigenţă, rigoare şi responsabilitate a examenului critic.
Jurnalul de călătorie al lui Constantin M. Popa, publicat sub titlul Sextant (2011) stă sub semnul metaforei epistemologice din titlu, în măsura în care universul, perceput prin grila acestui instrument esenţial al călătoriei pe mare, „dobândeşte un înţeles fecund în încercarea de a armoniza, într-o sintaxă inteligibilă, exactitatea optică şi arbitrariul subiectivităţii“. Cartea are o structură compozită, fiind alcătuită dintr-o mixtură de forme şi aspecte ale scriiturii (jurnal, recenzii, texte lirice, proză). Referindu-se la natura şi finalităţile jurnalului, chiar dacă se fereşte în mod explicit să realizeze „teoria jurnalului, a literaturii subiective, a «trădării» trăirii din momentul fixării impresiilor în pagină“, Constantin M. Popa remarcă specularitatea narcisiacă, anamorfozele, jocul identitar, sau sugestiile simbolice ce articulează conformaţia scriiturii autobiografice: „Proiecţie a autorului despre lume şi despre sine, jurnalul, ca act specular, divulgă aroganţa eului, inevitabila doză de narcisism care tulbură imaginile, uneori până la incredibile anamorfoze. Fatalmente subiectiv, jurnalul e totuşi credibil, cu condiţia ca oglinda să nu fie strâmbă, aburită ori mincinoasă prin iluzia întreţinută a autoflatării”. Desigur, scriitura diaristică adăposteşte în tectonica ei autotelică şi fragmentară, un amestec de stări afective şi atitudini emblematice, deopotrivă, pentru om şi scriitor, de la extazul captării formelor şi sensurilor lumii, la frenezia livrescă („Sunt asaltat de idei şi de cuvinte din toate părţile memoriei culturale”) sau la irizările melancoliei, recurente în mai multe sintagme emblematice pentru o astfel de atitudine existenţială („mirosul umbrei“, „exasperarea întunericului“, „trubadurii istoviţi“, „incendiul harfelor“, „orga în destrămare“ etc. ).
În jocul de oglinzi al scriiturii diaristice, călătoria apare ca aventură deopotrivă existenţială şi spirituală, iar drumul devine metaforă revelatorie esenţială, loc de întâlnire al imaginarului şi al realului, al iluziei şi al referenţialităţii. De altfel, pentru scriitor, „aventura (…) înseamnă şi abandon, reverie lucidă, bucurie, poate şi devoţiune abstractă”, după cum poate să conoteze şi o propensiune mereu reiterată, iluzorie şi fantasmatică, spre regăsirea identităţii proprii. Reveria, ca formă de cunoaştere, resuscitează trăiri privilegiate, redă peisaje cu amprentă simbolică, fixează nostalgii şi nelinişti, fapte şi evenimente, posturi meditative şi revelaţii ale sinelui. Fragmentele de proză şi, mai ales, versurile inserate în corpusul cărţii, revelează o altă dimensiune a personalităţii lui Constantin M. Popa, spirit rafinat şi abulic, captiv al propriilor himere şi fascinat de spaţiul interstiţial, ambiguu, paradoxal dintre lume şi text, dintre lumină şi umbră, dintre luciditate şi reverie, conştiinţă ce se defineşte pe sine aluziv şi detaşat: „Captiv în labirintul supravieţuirii,/ atras de nebănuite himere“.
Sedus de mirajul imaginarului livresc, dar şi de aventura formelor concretului mundan, Constantin M. Popa comentează, în paginile sale, teme de mare impact asupra gândirii contemporane (toposul identitar, diversitatea culturală, dilemele cotidianităţii şi ale socialului), prin intermediul unei scriituri disponibile, ce glisează de la notaţia nudă la ceremonialul reveriei fascinate de relieful propriilor rememorări.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara