Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Oameni de stat, oameni politici, politicianişti de Gheorghe CeauŞescu


Într-un faimos articol publicat în 1903 Oratori, retori, limbuţi

Maiorescu, după ce constată că "atât oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii", defineşte cele trei categorii în următorii termeni: oratorul vorbeşte pentru "precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditoriu; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea erudiţiei sau încântarea de sonoritatea propriilor cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi oricum. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor deşertăciunea, pe guraliv, mâncărimea de limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul numai una trecătoare, limbutul, nici-una".

Triada maioresciană îşi are perechea în viaţa politică: aici întâlnim oameni de stat, oameni politici, politicianişti. Omul de stat este personalitatea cu vederi largi, capabilă să judece situaţiile în sine şi să înţeleagă liniile de evoluţie pe termen lung, personalitatea care în momentele cruciale, favorabile sau nu, acţionează în sensul interesului naţional, adică personalitatea care, gândind imperativele timpului, reuşeşte împlinirea cadrului politic pentru exprimarea cât mai deplină a spiritului şi vocaţiei naţionale; pentru un om de stat interesul de partid şi ambiţia personală trec în plan secundar, iar în unele cazuri se estompează în întregime. Omul politic urmăreşte exclusiv consolidarea partidului său, fără să fie preocupat decât în subsidiar de destinul naţional. În fine, politicianistul se află în treabă, urmărindu-şi interesul, fără preocupare pentru chestiuni de ordin general şi incapabil să le înţeleagă. Din rândul acestei categorii se recrutează cu precădere oportuniştii; şi ei rămân structural oportunişti chiar dacă se menţin în aceiaşi formaţie, căci statornicia lor nu este decât efect de conjunctură şi expresia lipsei de personalitate.

In decursul istoriei moderne România a beneficiat de personalităţi care aveau anvergura unor oameni de stat; numai aşa se explică modernizarea rapidă a unei ţări care a fost smulsă timp de mai multe secole spaţiului de civilizaţie căruia îi aparţinea prin vocaţie şi tradiţie: o ţară dominată de moravuri şi stil de viaţă oriental a evoluat într-un ritm neaşteptat de accelerat în sensul Europei. Autorii unirii de la 1859 au dat dovadă de capacitate politică superioară şi au acţionat în sensul interesului românesc, găsind, în pofida voinţei marilor puteri, soluţiile pentru împlinirea pasului necesar realizării unui stat coerent şi puternic la gurile Dunării.

Lascăr Catargi a dat dovada capacităţii sale de om de stat când în "acea memorabilă zi de 11 martie 1871", vorba lui Maiorescu, l-a convins pe principele Carol să renunţe la abdicare; dacă şeful conservatorilor s-ar fi lăsat orbit de orgolii şi ambiţii personale, ar fi luat act de abdicarea principelui şi s-ar fi bucurat să se afle în fruntea statului în calitate de locotenent domnesc. Dar, Lascăr Catargi a gândit în termenii imperativului naţional şi a asigurat prin gestul său stabilitatea internă şi continuarea procesului de "integrare europeană" a ţării.



ăuritorii unirii de la 1919 au acţionat în convergenţă; inimiciţiile politice şi personale au dispărut atunci când ţara s-a aflat în primejdie: Regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Alexandru Marghiloman şi generalul Alexandru Averescu, ultimii trei adversari politici ireductibili, dar personalităţi politice responsabile cu anvergură de oameni de stat, au încheiat în 1917 un protocol prin care îşi împărţeau rolurile şi precizau acţiunile care urmau să le întreprindă. Si-au transmis unul altuia ştafeta, şi-au asumat responsabilităţi şi riscuri, dând bărbăteşte bătălia pentru ţară. în final, a câştigat România.

Şi ce dovadă mai puternică de înţelegere a imperativelor epocii decât ideea reformei agrare iniţiate şi susţinute de Ionel Brătianu încă înaintea izbucnirii primului război mondial! Si asta în condiţiile în care mulţi fruntaşi ai partidului liberal erau mari moşieri interesaţi în menţinerea latifundiilor!

După încheierea războiului generalul Averescu a respins categoric cererile repetate adreasate lui de numeroşi partizani de a acapara manu militari puterea; el nu s-a lăsat împins de orgolii şi de ambiţii deşarte; dimpotrivă, refuzând aventura, el şi-a sacrificat popularitatea enormă de care se bucura, dar a contribuit decisiv prin gestul său la consolidarea sistemului democratic românesc şi, probabil, prin Liga Poporului la evitarea bolşevizării ţării urmărite asiduu de Lenin.

Oameni cu inteligenţă politică şi cu tărie de caracter care în momentele de cumpănă au acţionat ca adevăraţi oameni de stat. Faţă de meritele lor enorme micile derapaje datorate slăbiciunilor firii omeneşti sunt insignifiante. De altminteri, în preziua morţii, cu conştiinţa datoriei împlinite, Alexandru Averescu avea să-i spună colaboratorului său Petre Papacostea: "pe cât am fost de mici în luptele dintre partide, pe atât am fost de uniţi când a fost vorba de ţară".

La începuturi de ev istoric este nevoie de oameni de stat care, cu spirit de sacrificiu şi inteligenţă politică, să determine evoluţia pe termen lung în sensul vocaţiei naţionale. După căderea lui Ceauşescu s-a pus din nou chestiunea readucerii României la spaţiul de civilizaţie şi mentalitate european. Din nefericire, până acum n-au mai apărut ca în alte clipe similare de-a lungul istoriei noastre oameni se stat; a existat o singură personalitate înzestrată cu asemenea calităţi, Corneliu Coposu; vârsta înaintată şi avatarurile vremurilor l-au împiedicat să joace rolul pe care ar fi meritat să-l joace în slujba ţării. în schimb, am avut câţiva oameni politici şi enorm de mulţi, o adevărată inflaţie galopantă, de politicianişti. Despre această ultimă categorie nici nu merită să discutăm: prea sunt penibile exemplarele de care ne ciocnim zilnic. Din categoria oamenilor politici se distinge Ion Iliescu. Format la şcoala bolşevică, în ciuda faptului că între confraţii săi a fost şi este un luminat, el nu

s-a ridicat nici-o clipă la rangul de om de stat. Dacă s-ar fi situat la nivelul pe care-l postulau timpurile de răscruce istorică pe care le trăim, apoi România ar fi fost de mult un membru respectat al Uniunii Europene. Din nefericire Ion Iliescu a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a salva cât mai mult posibil din oamenii şi structurile vechiului regim. Ce să mai discutăm despre tratatul de vasalitate încheiat cu Gorbaciov care demonstra clar în ce direcţie se îndreaptă preferinţele sale politice. Pe drept cuvânt Vladimir Bukovski în cartea Judecată la Moscova conchide în ceea ce priveşte ţara noastră: "singura schimbare a constat în succedarea comunistului Iliescu comunistului Ceauşescu".



In loc să acţioneze în convergenţă cu forţele democratice revenite pe scena politică după aproape jumătate de secol de stăpânire bolşevică, cu societatea civilă în curs de formare (un acord putea fi uşor realizat în euforia care a cuprins ţara după căderea lui Ceauşescu dacă din partea "emanaţiei" ar fi existat voinţa), Ion Iliescu a lovit, utilizând din plin învăţătura leninistă, în toate persoanele, formaţiunile şi instituţiile care aspirau la revenirea noastră la mentalitatea europeană: aşa s-a ajuns la acea ruşinoasă zi de 29 ianuarie 1990 când s-a strigat pe străzile unei capitale care se voia europeană "noi muncim, nu gândim", "moarte intelectualilor", "noi nu ne vindem ţara", la atrocităţile produse de minerii conduşi de Miron Cosma, la încercarea de a desfiinţa partidele istorice, de a zdrobi mişcarea studenţească şi de restaurare a controlului politic asupra presei; reacţia occidentală categorică a zădărnicit planul de distrugere a democraţiei născânde. Chiar dacă planul de instaurare a unui socialism cu faţă umană a eşuat, ideea n-a fost abandonată. In fapt partidul comunist, ajuns în final PSD îi datorează enorm fostului preşedinte: cu o abilitate demnă de o cauză mai bună el a reuşit să asigure supravieţuirea vechiului sistem, adaptând instituţii anacronice la noile realităţi, asigurând perpetuarea oamenilor şi moravurilor vechiului regim. In unele momente a dat impresia unei metamorfoze benefice pentru ţară; din nefericire totul s-a dovedit a fi fost un simplu joc tactic pentru a putea menţine cât mai mult din practicile comuniste. Partidul zis social-democrat este o creaţie a lui Ion Iliescu: fără excepţionala sa capacitate de manevră politică PSD ar fi jucat un rol cu totul secundar.

Că Ion Iliescu este om de partid şi nu om de stat se vede şi din faptul că a ţinut să candideze pentru un fotoliu de senator şi să intre în bătălie pentru conducerea PSD. Nu cunosc vreun caz când o personalitate politică, după ce a fost în fruntea statului, să revină în poziţii politice inferioare. Ni-l imaginăm pe generalul De Gaulle revenind în arena politică pentru a vâna un loc în parlament după ce n-a mai fost preşedintele Franţei? O personalitate ajunsă pe treapta supremă a cursului onorurilor poate şi are datoria în situaţii excepţionale să accepte misiuni de mare importanţă pentru ţară. Atât şi nimic mai mult! Chestiune mai ales de statură politică şi abia apoi de demnitate personală. Prin gestul său Ion Iliescu a dovedit o dată în plus că este un om de partid şi nu om de stat. Iar în partidul pe care vrea din nou să-l conducă se află o pletoră de politicianişti, în frunte cu fostul prim ministru, interesaţi vital în salvgardarea liniilor de forţă ale vechiului regim cu modificările impuse de noile realităţi şi, mai ales, de avantajul propriu. Cu alte cuvinte, un capitalism sub strict control politic şi un electorat menţinut într-o stare de spirit şi mentalitate socialistă. Dar, România are nevoie de cu totul altceva.



e scena politică a apărut aproape pe neaşteptate o nouă personalitate: Traian Băsescu. Cunoscut ca un ministru eficace, un om tranşant care n-a ezitat să demisioneze din parlament pentru a se putea pune la dispoziţia justiţiei, fostul primar general al capitalei şi-a dovedit din plin anvergura în timpul campaniilor electorale din anul 2004. El s-a manifestat ca un adversar implacabil faţă de regimul reprezentat de Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Până în prezent marinarul a manifestat o hotărâre, claritate şi consecvenţă în acţiune, un spirit combativ şi o energie surprinzătoare, calităţi care constituie premisa necesară pentru răpunerea definitivă a monstrului care a supus ţara atâta amar de vreme. In cuvântarea de anul nou rostită în mijlocul tineretului în Piaţa Universităţii, fapt de bun augur, a spus o sentinţă importantă: "aveţi încredere în voi"! Cu alte cuvinte, să ne cultivăm spiritul de iniţiativă, să ne schimbăm mentalitatea abandonând blazarea şi lipsa de curaj promovate de regimul comunist. Dacă Preşedintrele ţării se va păstra statornic pe această linie, dacă va reuşi, aşa cum intenţionează, să coalizeze toate forţele politice, parlamentare şi neparlamentare, toate structurile societăţii civile, într-un cuvânt toate structurile care vor cu adevărat o schimbare de esenţă a ţării şi revenirea ei cu demnitate în spaţiul european, atunci Traian Băsescu se va înscrie în galeria oamenilor de stat a României. Premisa a fost creată. Viitorul ne va arăta dacă, aşa cum sper, ea se va împlini.

România are nevoie acută de oameni de stat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara