Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Oameni de fier de Gabriel Coşoveanu

Jonathan Steinberg, Bismarck, o viaţă
ediţie îngrijită şi prefaţă în limba română de George Cristian Maior,
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012


Că ar trebui să fim, cu toţii, mai temperaţi, atunci când pronunţăm cuvântul personalitate, asta deja s-ar subsuma truismelor, dacă nu ar rămâne una dintre cele mai periculoase forme de derapaj retoric, cu inevitabile consecinţe sociale.

Cine vorbeşte cu dezinvoltură de oameni decisivi şi de evenimente istorice capitale are, probabil, probleme cu perceperea adecvată a scalei valorice stabilite printr-o simplă consultare a unui tratat despre cei care au lăsat moşteniri relevante. Or, Otto von Bismarck s-a numărat printre cei care au marcat destinul multor state europene şi, în comparaţie cu el, spre pildă, elansările unor compatrioţi care vor să ne convingă de faptul că avem, printre noi, genii politice, au aspectul unor recunoaşteri a flagrantei ignoranţe în materie de istorie. O carte impunătoare (şi instructivă, din perspectiva notelor anterioare) despre o statură nu mai puţin impresionantă apare acum în traducere românească - Bismarck, o viaţă (ediţie îngrijită şi prefaţă în limba română de George Cristian Maior, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012), biograf fiind Jonathan Steinberg, reputat Walter H. Annenberg Professor of Modern European History at the University of Pennsylvania şi Emeritus Fellow, Trinity Hall, Cambridge.
Aunci când a apărut, anul trecut, la Oxford University Press, cartea de 592 de pagini a stârnit comentarii dintre cele mai elogioase, devenind rapid un best-seller. Cititorul român are acum ocazia de a cunoaşte tipul de energie dezlănţuită care a mesmerizat şi redesenat o hartă europeană moştenită, în principiu, de la Napoleon, Metternich şi Frederick cel Mare. Prefaţatorul, el însuşi angrenat în manierele imbricate şi, nu rareori, stocastice ale atribuţiilor publice, în calitate de ambasador, se poate pronunţa într-un mod care, ocolind retorica fetişizării sau pe aceea a anatemizării, se instalează în luciditatea atât de neexploatabilă pentru amatorii contemporani de senzaţionalism, aceia care nu realizează că omul zilei de azi e totuna cu o efemeridă, şi doar ridicarea de la interesul propriu la doctrina de stat poate face diferenţa. Astfel, George Cristian Maior vorbeşte răspicat despre ceea ce mai suscită, astăzi, spiritele în legătură cu unificatorul Germaniei: „E vorba de fascinaţia liderului, a omului de stat, a cărui operă şi ale cărui realizări sunt testate direct în vâltoarea şi scurgerea tumultuoaasă a istoriei, singura care poate identifica geniul într-o profesie inexorabil supusă oportunismului, uneori cinismului şi, prin acestea, tristeţii: politica”. Poate fi relativ derutant cum triumful şi evidenta reuşită, aclamată corespunzător şi transformată în legendă, sunt asociabile cu tristeţea, dar, dacă parcurgem etapele unei vieţi tumultuoase, macerată de obsesia controlului absolut, atunci vom constata că împlinirea leadershipului echivalează cu autodevorarea. Râvna logică e departe de procedurile care asigură stabilitatea într-un mandat, în absenţa căreia nu ai timp nici să iniţiezi planuri, nici să le culegi roadele.
Or, longevitatea pare asigurată de un şir lung de fapte care stau, toate, sub semnul versatilităţii, autoritarismului, construirii şi, respectiv, demantelării de cabale. Jonathan Steinberg, reunind excerpte cu sutele din schimburi epistolare, jurnale, mărturii diverse şi ecouri ale faptelor vremii, ajunge la un portret care produce, simultan, îngrijorare, stupoare şi o puternică admiraţie. Evident că biografia sa a fost calificată ca una aptă să înlocuiască toate întreprinderile similare precedente care au în centru Cancelarul de Fier. În „New Criterion” se scrie că autorul a atins performanţa să transforme „acest om făcut din «sânge şi ironie» într-o figură tragică demnă de a fi comparată cu Faust al lui Goethe” (this man of ‘blood and irony’ into a tragic figure worthy to be compared with Goethe’s Faust). Simpla parcurgere a conjuncturilor impune tempoul unei mitraliere şi atenţia distributivă a unui Argus. Pentru că cel care avea să inventeze o sintagmă de o intensă circulaţie astăzi – Realpolitik – preluase, ca şi împăratul şi sprijinitorul său cel mai important, însuşi împăratul Wilhelm I, ideea generală de implicare de la Frederick cel Mare, care era încredinţat că monarhul trebuie să acţioneze ca primul servitor al statului, să-şi facă temele spre a fi respectat, să fie, neapărat, cel dintâi dispus să ofere din timpul său. Despot luminat, general brillant, filosof şi muzician, el l-a determinat pe Immanuel Kant, în faimosul eseu Ce este Iluminismul? (1784) să-şi încheie astfel pledoaria: „Obstacolele în calea iluminismului universal, a evoluţiei omului din imaturitatea sa auto-impusă, devin din ce în ce mai puţine. În acest sens, epoca noastră este epoca iluminismului, secolul lui Frederick”. Ideile derivate din atare prestigiu se disting, în contemporaneitate, pe două axe: una care privilegiază concentrarea puterii prin dominarea industrială şi, la o adică, armată, cealaltă vizând tendinţa militaristă propriu-zisă, cu motivaţie pur şi dur expansionistă, care va duce, prin Wilhelm al II-lea (1888-1918) şi ajungerea lui Adolf Hitler la demnitatea de cancelar (1933) la cele două războaie mondiale. Nobilimea prusacă – juncherii – a căpătat o identitate anume, dominante în forma mentis fiind devotamentul faţă de datorie, eficienţa, punctualitatea, sacrificiul de sine. Descendent al unei asemenea familii, Otto von Bismarck a ilustrat cu strălucire, până la a fi socotit nebun, aceste atribute. Toată lumea a remarcat, inchietată, accesele sale de furie, tot mai frecvente cu vârsta, ca şi pornirea maniacală de a avea mereu dreptate, chiar dacă, pentru asta, îşi nega vehement astăzi ideile expuse ieri. Energia conţinută în veritabilele explozii ale unui om cu un fizic inhibant (avea aproape doi metri şi un gabarit asigurat de lăcomia sa, de asemenea intrată în folclor, la mâncare) le inducea groaza celor care aveau neşansa de a se afla prin preajmă.
Viaţa sa, oscilândă între crize de mânie şi secvenţe de autocompătimire înduioşătoare, nu explică, însă, ca, de altfel, în nici un destin ieşit din comun, mişcările care transcend individuaţia şi dau seama de statura politicianului. A fi maestru al „combinaţiilor”, în sensul machiavellic sau al lui Richelieu, să spunem, nu epuizează conţinutul lui Realpolitik. Mai mult, s-a constatat că, în limba engleză, nu există traducere potrivită a conceptului. Politică practică sau politică realistă desemnează, nimic de zis, un cert spirit pragmatist, dar cancelarul încărca mai mult conceptul, printr-un dinamism neobişnuit al acţiunilor publice şi, mai ales, particulare, unde păcălirea preopinentului făcea parte din delikatessen. Demnitari cu o considerabilă experienţă au fost induşi în eroare de proteismul comportamental exhibat de Bismarck, capabil de a trece de la dispoziţia cea mai colerică la impulsul, pe cât de des, pe atât de înşelător, de a-şi scrie demisia pe motiv că este excedat de grijile Statului şi neapreciat ca atare. J. Steinberg pune punctul pe i: „Adevăratul Bismarck a fost un caracter complex: un ipohondru cu o constituţie de taur, un tiran brutal, care putea vărsa lacrimi cu uşurinţă şa hypochondriac with the constitution of an ox, a brutal tyrant who could easily shed tearsţ, convertit la o formă extremă de protestantism evanghelic, care a secularizat şcolile şi a introdus divorţul civil”.
Lucrurile se complică suplimentar dacă ne gândim că echilibristica sofisticată, atât intern, cât şi pe planul relaţiilor internaţionale, nu a fost propulsată de pe nişte poziţii care, îndeobşte, fac posibilă presiunea: cancelarul nu a avut nici mandat de unificator (era lipsit de o majoritate parlamentară şi nu se dovedea defel charismatic, prin urmare n-a beneficiat nici de sprijinul unei mişcări de masă), nici coroană şi nici măcar armată. Apărea, consecvent, în uniformă, el care nu urmase traseul tradiţional, de tip cazon, al unui juncher. Şi atunci cum se justifică, la scară istorică, adică prin ductus pilduitor, această carieră fulminantă? Unii au vorbit, convinşi, de putere de ordin demonic. Alţi comentatori au preferat să admită că omul nu avea egal în arta manipulării, înscriindu-se, prin asta, în elita cinicilor şi amoralilor. Cu toate că a fost detestat şi invidiat, execrat şi adulat, s-au găsit şi voci care, între aceste ţărmuri populate de furtuni, să-i constate unicitatea; dacă, într-adevăr, a fost sprijinit constant, de bătrânul Wilhelm I (care a murit la aproape 91 de ani), a fost găsit „de neînlocuit”. Aşa s-a întâmplat în intervalul 1862-1890, când a condus efectiv, în numele diciplinei, o ţară spre prosperitate şi spre ideea, care se va dovedi, în timp, pernicioasă, de necesară hegemonie. I-au fost publicate zeci de volume cu nenumăratele depeşe, scrisori oficiale, telegrame şi rapoarte pe care le-a redactat neobosit, cronică vie a unui timp ce aştepta, parcă, să fie parcelat de asemenea conştiinţă cu vocaţie cert dominatoare. Henry Kissinger a dat o remarcă apropriată, observând că Bismarck a „scris proză de extraordinară directeţe şi luciditate, comparabilă în singularitate cu folosirea de către Churchill a limbii engleze” şpentru care a obţinut şi Premiul Nobel pentru Literatură, în 1953 - n. n.ţ - (wrote prose of extraordinary directness and lucidity, comparable in distinctiveness to Churchill’s use of the English language).
Dincolo de faptele care atestă o desfăşurare volitivă teribilă, ar trebui să reţinem nu neapărat biografemele, bogate în registrul excentricului, ci o lecţie din zona prospectivului. Cum obligaţiile faţă de viitor le depăşesc pe cele faţă de trecut, detaşăm spusele lui George Cristian Maior din finalul discursului său de escortă: „Şi astfel a rămas doar Bismarck, mentor al Germaniei moderne şi mai ales al politicii în era modernă. E cazul să învăţăm ceva, măcar un pic, din această experienţă şi să citim despre aceşti oameni, pentru că numai aşa ne vom realiza limitele, cei care se încumetă în arena politicii, sau cei care vor să înşeleagă politica şi gândirea strategică. Ne vom realiza limitele, dar şi posibilităţile care se deschid, spre a schimba în bine lucrurile”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara