Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Oala de noapte de ---

Eram prea tînăr ca să înţeleg exact enervarea lui G. Călinescu dintr-o veche "cronică a mizantropului", pe care am descoperit-o prin anii '60, împotriva scriitorului român, considerat generic drept incapabil să suporte critica. Nu mă lovisem încă de amestecul de complexe de superioritate şi de inferioritate care-i creau scriitorului starea cu pricina. Experienţa mea personală era limitată şi de faptul că nelocuind în Capitală, unde veneam două zile pe săptămînă ca să-mi îndeplinesc obligaţiile didactice, nu întîlnisem în realitate decît prea puţini scriitori. Cei mai mulţi rămîneau pentru mine nişte nume adunate pe o carte, cum spune Arghezi. Ceva mai tîrziu, cînd numele cu pricina au primit un chip sau o voce, am putut aprecia cu adevărat avantajul ignoranţei mele dinainte. Nu neapărat în sensul că toţi scriitorii m-au dezamăgit ca indivizi, după ce unii dintre ei mă fascinaseră ca autori. Dar am observat repede că nu-mi mai stătea în putinţă să fiu la fel de detaşat sau de obiectiv ca atunci cînd le comentam cărţile fără să-i cunosc personal.
            
Şi am mai remarcat un lucru pe care-l deplîngea Călinescu în amintitul lui articol: scriitorul român nu avea, în anii '70, cum nu avusese nici în anii '30, minima decenţă de a respecta cuvîntul - bun, rău - al criticului. Dacă acest cuvînt îi era favorabil, totul era perfect. La cea mai neînsemnată obiecţie, se simţea nu judecat sever, dar cinstit, ci pur şi simplu nedreptăţit. Opinia critică devenea rodul unui complot odios prin care duşmanii lui (de obicei imaginari) se întreceau în a-i pune la cale distrugerea. Criticul nu era decît instrumentul servil al mizerabilei cauze. Părerea lui nici nu conta, luată în sine. Conta ce se ascundea în spatele ei. Ideea de a fi scris o carte proastă n-avea nici o şansă să-i treacă scriitorului prin minte. Recenzentul era, el, incapabil să înţeleagă cartea. N-avea gust, instrucţie, caracter. Şi se mai şi lăsa manipulat.
           
Călinescu schiţa acestui scriitor paranoic un portret de-a binelea comic. Ca să aibă parte de acceptarea lui, criticul trebuia să-i fie scriitorului nevastă iubitoare, fată-n casă sau mamă (nu soacră, Doamne fereşte!); să-i caute în coarne, să-l gîdile în talpă, să-i vînture evantaiul, să-i servească micul dejun la pat şi să-i ţină la dispoziţie o anumită oală pe care civilizaţia water closetului a trimis-o la muzeul familial.
           
Nimic din această atitudine a scriitorului român nu pare să fi fost afectat de schimbările de regim politic, de revoluţii, reforme, ocupaţii străine, războaie sau tranziţii. Azi ca şi ieri, el îl priveşte pe critic ca pe un umil servitor, gata să-i satisfacă orgoliul şi să-i întreţină capriciile. Orice încercare a criticului de a se elibera din sclavia scriitorului este aspru reprimată. Cel mai banal gest de disidenţă îl duce pe critic la pierzanie: în ochii scriitorului care se simte trădat, criticul nu mai reprezintă decît o cantitate intelectuală neglijabilă; dacă înainte avea oarece talent, acum nu mai are nici cît negru sub unghie; dacă înainte părea onest, acum e un simplu ticălos; dacă înainte merita respect, acum e o cîrpă cu care cineva şterge pe jos.
           
Criticii n-au, dacă nu doresc să şi-i pună pe scriitori în cap, decît o singură soluţie: să le ţină cu multă demnitate, de cîte ori e cazul, oala de noapte. Cum se poate deduce, inşii cu mirosul prea fin nu trebuie să spere la o carieră de critici literari.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara