Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O vânătoare de sine de Gabriela Gheorghişor

Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 235 pag.

Pentru teoreticianul şi criticul literar convins de „fatalitatea artistică a oricărui text” (Imanenţ a literaturii), jurnalul este, fireşte, şi „un act de literatură”.

Cu această denunţare a histrionismului şi a (auto)mistificării, inerente scrisului confesiv, începe Sesiunea de toamnă a lui Eugen Negrici.

Posibilitatea auto-revelării nu este însă compromisă definitiv. O spune Livius Ciocârlie, în Caietele lui Cioran: „Acum, scriem jurnal pentru alţii, din histrionism. Facem literatură. Minţim. Rostul literaturii este ca, minţind, să scoată la iveală un adevăr. Soluţia, pentru autorul de jurnal, este să aleagă din sine numai ce-l face să fie expresiv. Să fie personaj: nesincer, lacunar, exagerat faţă de persoana reală, dar potenţial revelator”.

Nu întâmplător l-am citat pe Livius Ciocârlie. Negrici însuşi îl consideră „un maestru” al jocului intelectual diaristic. Sesiunea de toamnă nu este nici ea un jurnal obişnuit. Autorul vorbeşte de „însemnări”. Termenul emană modestie şi are avantajul că poate absorbi orice. Volumul conţine un jurnal de existenţă fragmentar (din 1975 până în 2015), completări şi comentarii posterioare (astfel de glose la pagini memorialistic-jurnaliere din anii ’80 făcea şi Ciocârlie în Cu faţa la perete), adică „reexaminări” (de unde şi metafora din titlu), note de lectură, citate din diverşi autori, reflecţii, rememorări, istorii de familie, un interviu. Sesiunea de toamnă este, deopotrivă, un „laborator” de idei (de teorie, critică şi istorie literară, dar şi culturală), un document de epocă şi o autobiografie intelectuală sui-generis.

Preocupările intelectuale obsedante ale profesorului Eugen Negrici sunt toate aici, sub formă de fulguraţii sau de esenţe strânse în recipiente minuscule, precum picăturile de parfum. Este vorba despre temele şi ideile viitoarelor sale cărţi, de la Expresivitatea involuntară la Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii, de la Literatura română sub comunism la Iluziile literaturii române. Însemnările arată interesul pentru elemente ce ţin de teoriile receptării, de po(i)etică şi stilistică, de „specificul naţional”. Când nu vin pe filieră livrescă, determinate de anume lecturi (cea a lui Nietzsche, de pildă, fiind una privilegiată), comentariile scot în evidenţă ochiul unui estet. Eugen Negrici are un extraordinar spirit de observaţie, iar analizele succinte, uneori din două-trei fraze, străbat întregul domeniu al artelor (literatură, pictură, muzică, arhitectură, cinematografie). Dincolo de lectura „textelor” strict artistice, privirea înnobilează cultural lumea înconjurătoare, adesea mizeră (Florica, nebuna care păzea zi şi noapte intrarea de la cârciuma Ţărăncuţa din Craiova, este „preoteasa templului”, „din gâtlejul ei nefiresc de lung şi de subţire, ca al femeilor lui Modigliani, ieşeau tot timpul sunete bizare, acute, văietături, proteste tulburi care nu reuşeau să articuleze niciodată propoziţii. Părea că vorbeşte oracular, în dodii”). Există însă şi subtile observaţii psihologice, de sociologie şi de antropologie (acestea din urmă prilejuite şi de câteva călătorii în străinătate, la nişte şcoli de vară sau, după ’89, la o întâlnire scriitoricească în China).

Consemnarea unor întâmplări cotidiene sau a unor evenimente importante (redactarea „telegramei” din partea primarului Craiovei pentru primul tovarăş al ţării, vizita lui Nicolae Ceauşescu la Universitatea din Craiova, înfiinţarea Asociaţiei Scriitorilor din Craiova, şedinţa de alegeri la Uniunea Scriitorilor din 1981, urmată de convocarea Consiliului Uniunii la Comitetul Central al P.C.R., revoluţia din 1989 la Craiova), precum şi povestea căpitanului Nicu Negrici (tatăl autorului), ajuns din ofiţer al armatei regale un simplu lucrător la Agevacoop, fac din Sesiunea de toamnă şi o preţioasă mărturie despre perioada comunistă şi despre felul în care a fost confiscată Revoluţia. Pe lângă constrângerile, oprimările şi umilinţele trăite sub dictatură, jurnalul înregistrează şi încercările unor oameni, ale autorului însuşi, de a-şi păstra integritatea morală sau demnitatea. Sunt secvenţe simptomatice pentru atmosfera vremii, completate de talentul de portretistcaracterolog al lui Eugen Negrici, care dăltuieşte în alto-relief câteva figuri remarcabile: Mircea Ciobanu, Marin Preda, Marin Sorescu, Nicolae Manolescu, Fănuş Neagu ş.a. Iată, de exemplu, cum scrie despre Mircea Ciobanu, prietenul de o viaţă: „Tot ce atingea cu vocea lui gravă, de neuitat, devenea ezoteric, obişnuitul se preschimba în solemnitate, o solemnitate reverberând tot mister. Aveai senzaţia că M. Ciobanu are în carne aşchii de mit, că e un savant al gnozei pentru care totul e aluzie şi care face să vuiască, numai printr-o simplă şoaptă, orga cea mare a simbolurilor”. Se adaugă galeria „personajelor” din familie, cunoscute direct sau creionate din povestiri colportate. Şi, nu în ultimul rând, portretul propriului câine de vânătoare, „elegantul, apelpisitul Gandhi”.

Eugen Negrici este descendentul unor neamuri de preoţi şi de boieri, cu femei aprige şi bărbaţi destoinici (în familie circula şi legenda descinderii din Ardeal în Râmnicu-Vâlcea a unor urmaşi ai lui Avram Iancu). Traseul formativ al fiului a avut ca busolă „icoana” tatălui, factor-cheie în deciziile majore ale vieţii. Povestea destinului profesional al lui Eugen Negrici este una extrem de interesantă: elev olimpic la matematică şi fizică, vrând să dea admitere la Politehnică, deturnat spre filologie de profesorul Cicerone Poghirc, enfant terrible în studenţie, orientat spre lingvistică din cauza ideologizării cursurilor de literatură, luat la revista Lumea de George Ivaşcu (un fel de bilet de locuire postuniversitară în jinduitul Bucureşti), dar nevoit să accepte repartiţia la Craiova, conform dorinţei părinţilor (tatăl îi semnalează, de fapt, compromisurile unei cariere în presă), eşecul (salutar) la examenul pentru un doctorat în lingvistică (motivat de un context nefavorabil), descoperirea lui Antim Ivireanul în biblioteca unui unchi (un hazard fericit), trucul lui M. Ciobanu cu un contract fictiv pentru publicarea cărţii, „schimbarea la faţă” a tânărului imberb, refugiul în „rezervaţia textelor primitive”, paraliterare sau non-artistice, în scopul prezervării libertăţii spiritului. Pasiunea vânătorii, probabil „moştenită în gene”, uneori primejdioasă (cum rezultă din nişte relatări), completează profilul uman al lui Eugen Negrici: „vânătoarea nu e un hobby oarecare, e chiar meseria mea secretă şi mitologică”, apanajul Săgetătorului, în zodia căruia s-a născut (de altfel, pe coperta cărţii este reprodusă o fotografie realizată de Mircea Struţeanu, înfăţişându-l pe Eugen Negrici în haine vânătoreşti, cu puşca pe umăr şi tot cerul în spate).

Dincolo de aceste dimensiuni instructive şi testimoniale, Sesiunea de toamnă este o carte atrăgătoare prin stilul autorului: provocator, (auto)ironic, necruţător prin luciditate, truculent, indiferent la marotele corectitudinii politice (undeva, Negrici recomandă „o cură anuală de sictir aristocratic”), uneori sentenţios sau chiar paradoxal. Iată câteva definiţii apoftegmatice: „Iubirea – o chestiune de avitaminoză”, „Socialismul – cea mai lungă piesă ionesciană”, „Grotescul, sublimul care capătă durată”, „Prin politeţe – înapoi la complexitate şi mister”; sau paradoxuri: „A fi obiectiv (în critică şi aiurea) ce altceva e decât a fi, cu consecvenţă, subiectiv”, „Să faci un principiu de viaţă din a fi tu însuţi înseamnă, cumnecum, a adopta o atitudine şi, deci, a nu fi, în consecinţă, tu însuţi”. Eugen Negrici are capacitatea de a extrage din fapte şi din situaţii particulare sensuri generale, de regulă morale, dar fără a deveni moralizator. Urmărind, întâmplător, de la fereastra camerei sale, un grup de copii care se străduieşte să spargă gheaţa unei băltoace, acţiune repetată timp de vreo săptămână, învârtindu-se „turbaţi în jurul ei, ca într-un soi de sminteală, alunecând, căzând, intrând până la gleznă în apă, robotind tăcuţi, fără nici un sens şi fără nicio raţiune”, reflectează amar: „Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la felul în care omenirea, împinsă de un soi de demenţă, îmbrăţişează cauze false şi persistă să le ducă la capăt”.

Auto-caracterizările şi povestirile despre sine, câteodată contrastive, trădează o personalitate complexă: răceală analitică şi emotivitate explozivă, crispare şi expansivitate, vitalitate a inteligenţei şi plictis aristocratic, bărbăţie aspru-vânătorească şi moliciune a sensibilităţii, iscodire a noului şi melancolie a descendenţei. Rămâne reveria că ar fi putut fi, „în alte vremuri, un moşier nedomesticit şi veşnic călare, un pierde-vară însoţit de prepelicari neliniştiţi şi de prieteni aprigi şi asudaţi”.

În Sesiunea de toamnă, un aristocrat al spiritului se află la o vânătoare de sine. Trofeul oferit cititorilor este povestea în fărâme a „personajului” Eugen Negrici şi a lumii prin care a trecut. Zeiţa Diana i-a fost pe aproape, insuflându-i putere, agilitate şi graţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara