Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
o viziune crepusculară de Gheorghe Grigurcu

Liviu Ioan Stoiciu: Opera poetică, vol. II, 336 p., Ed. Paralela 45.
prin temperament şi biografie solid împlîntat în real, Liviu Ioan Stoiciu ilustrează drama poetului care e împins a lua distanţe faţă de acesta. O disjuncţie complicată, parcă fără fine, insistent înfăţişată în episoade de o mare diversitate dintre care unele capătă un aer ambiguu. Proces ce nu exclude tentaţiile revenirii la emoţionalele stări pierdute, de aderenţă la un real originar. Eul liric îi oferă darurile preţiozităţii, ornamentîndu-l cu factori care iau ochii: „În aceeaşi// corabie, o ceată de juni, bălţi cu plante, la un loc,/ animale, pietre preţioase, substanţe/ invizibile, toate născute în aceeaşi zi cu propriul/ meu corp de deal, de munte şi de şes“. Implicînd o iubire ancestrală, despărţirea de lumea realului e anevoioasă. Spre a i se atenua impactul, i se aplică un protocol al fabulosului, al unui amestec de regnuri, sub semnul unui baroc rural. Vîrstele se întrepătrund şi ele fantasmagoric. Înaintea ivirii zorilor, poetul face fotografia unei fetiţe suite pe-o creangă, care azi n-ar putea fi decît o „doamnă respectabilă“, nonagenară: „Cine, dumneavoastră,/ doamnă? Eu. Sau// ea. Că şi bunica mea, viţa de vie agăţătoare, a/ crescut pe un arbore. Arbore care i-a devenit soţ pînă/ la urmă – că, intimidată, ea şi-a vărsat anume pe/ rochie/ prima ceaşcă de vin, îndrăgostită să/ aibă motiv să se dezbrace, spre fericită dezlegare…“ Strînsă-n chingile unui concret organic, fantezia caută modalităţi de eliberare precum hazardul, paranormalul indicate ca atare: „E o stagnare a rînduielilor în general: cine nu/ ar vrea să nu mai pară a fi rodul unei/ întîmplări oarbe? Să scape de strînsoarea/ mentală a/ acelor zone ale paranormalului, interzise,// trăite patologic. Pe/ pămîntul strămoşesc“. Dar secvenţele ambientului revin obsesiv. Dacă „e/ la mijloc o vlăguire îndelungată a civilizaţiilor“, această împrejurare nu împiedică să fie amintite „femeia de la cabina CFR“, „luptele de la cotul donului“, „comisariatul de poliţie“, „primul cutremur“, „un motan sătul scheletic mare“, „un asin bătrîn“ care „vede clar cum s-au/ deschis pentru o/ clipă porţile lumii celeilalte“. Atmosfera ne duce uneori gîndul la Gabriel Garcia Marquez. La un moment dat i se dă intrare liberă arhaicului folcloric, însă într-o cheie grotescă şi nu fără a se aminti apocalipticul avertisment: „au/ intrat bufonii pe fir staţi că nu e aşa ţăranii/ o smoliră pe suzana şi îi dădură drumul pe/ ape, paparudă (că/ mergi sănătoasă cucoană) după care începu să plouă dar să plouă/ demenţial potop sfîrşitul lumii“. La fel, pentru completarea tabloului decadenţei eterogene, sunt introduse secvenţe ale istoriei recente precum colectivizarea, stihie pustiitoare asociată cu o mancurtizare a populaţiei săteşti . „apele tulburi aveau să şteargă de pe faţa/ pămîntului haturile păcat să/ spele creierul oamenilor blestemaţi dorinţa de putere (…)“. Rezultatul? O livadă teratologică, vegetal-umană, demonic simbol al „lumii noi“, cu sloganul său „mergem înainte“, traducînd insaţiabila poftă de înaintare a Răului. „lumea a pornit de la zero din mila lui dumnezeu şi/ pomii crescuţi din mîlul plin de scoici/ împuţite au rodit zi/ şi noapte după/ plan capete omeneşti noi înlocuitoare ţineţi/ dumneavoastră minte capete de copil dimineaţa/ la prînz capete de tînăr şi seara/ capete de bătrîn capete capete puse în par“. Se percep în continuare undele unui seism care împinge entităţile unele în altele, compromiţîndu-le. Fiinţe şi lucruri, tradiţii şi înfăţişări ale modernităţii fac un contact silit în această desfăşurare a realului ce se descompune lent spre a sugera o criză corespondentă a subiectului. Moştenirea scriptică e şi ea participantă la dezastru. „gesticulezi înjuri să se oprească o dată/ maşina de catastrofe dar/ e oprită dragă ce/ e iar cutremur?// din dărîmături ies la iveală noi texte/ apocrife priveşte-le putreziciunea“. Totul nu e decît un provizorat, un fragil eşafodaj de senzaţii şi imagini fantasmatice, de împliniri iluzorii şi obscure aşteptări, de stări de torpoare şi clipe ale deznădejdii. Grandorile au clacat, minimalismele dobîndesc ecouri metafizice. Constatările raţionale se intersectează cu halucinaţia. Derutată, depeizată, lovită din direcţii nebănuite, fiinţa se situează în intermundii: „această dorinţă de a ne vedea contribuie la/ îndepărtarea/ noastră. Pune o altă placă despre moarte/ la patefon. Către mare. Auzi? Micul/ motor al inimii tale a şi început să pîrîie, el mă îndepărtează de mal…“. De o parte copleşitoarea vechime de factură cosmică a satului, în ritualice secvenţe ale dispariţiei ireversibile („«Ia mîna ei în mîna dumitale şi// zi-i din toată inima: iartă-mă, mătuşă, pe/ mine şi Dumnezeu să te ierte pe matale! Apoi/ sărută-i mîna»“), pe de alta o actualitate aflată ea însăşi în dificultăţi, pe reminiscenţele vechimii. Lipsindu-se treptat de un suport al trecutului, nutrită de progresivul conflict cu sine al umanităţii: „la lumina unor stele stinse demult, în/ adînca noastră descurajare, lăsăm scris pe o foaie de papirus/ pricina pentru care am rămas muţi/ şi surzi, lebedeuniversuri, într-o expansiune/ permanentă…“. Altădată Liviu Ioan Stoiciu ar fi fost probabil un poet mistuit de nostalgia satului abandonat. Azi e un exponent deopotrivă al crepusculului rural ca şi al celui urban, punînd în scenă o mare energie a dezolării.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara