Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
O sugestie de G. Pienescu

Cu foarte puţine excepţii, comentatorii „fenomenului arghezian” (G. Călinescu) i-au reproşat poetului de a fi avar cu informaţia biografică despre sine (Pompiliu Constantinescu) şi de a-şi fi „tăinuit viaţa” (Alexandru George). Reproş întemeiat, de vreme ce, după cum se ştie, Tudor Arghezi, nu şi-a „scris viaţa”, iar atunci când a fost invitat şi îndemnat de Dumitru Caracostea să şi-o scrie – „Apucă-te şi scrie-ţi viaţa, mi-a spus domnul Cineva” – s-a folosit de prilej pentru a-şi susţine punctul de vedere potrivnic literaturii de divulgări autobiografice: „Solicitat ş...ţ să mă scormonesc (scrie poetul în însemnările Dintr-un foişor 1), una din cele mai frumoase „proze” argheziene), am analizat şi, ajutat de lene, am ajuns la încheierea că nicio amintire nu plăteşte cerneala cheltuită pentru a i se acorda relief”. Obiecţiile pe care se întemeiază această „încheiere”, tipărită la începutul însemnărilor Dintr-un foişor, trec „ca şerpii când se plimbă” printre o seamă de divagaţii şi de paranteze, mai mult sau mai puţin tangente la îndemnul lui Caracostea. Dar nu sînt, cum li s-a părut unora că ar fi, doar argumente pro domo sua, ci alcătuiesc totodată şi o suită de observaţii critice „scrise pe dedesubt” despre literatura de amintiri autobiografice – o literatură falsă dacă încearcă reconstituirea trecutului pe criteriul istoric, întrucât realitatea este întotdeauna mai vastă decât momentul trăit, iar transcrierea amintirilor din memorie este inevitabil subiectivă. Şi mai este şi neinteresantă, dacă autorul nu reuşeşte să transfere faptele brute în plan literar şi să găsească totodată un ton sau o nuanţă de ton adecvate. Cu alte cuvinte, amintirile autobiografice, în stricta lor materialitate, sînt lipsite de valoare. Pentru a le înnobila, trebuie să fie transfigurate artistic. Supuse chimismului intelectual propriu transfigurării, datele materiale autobiografice din memorie se contopesc, creând, bineînţeles, o autobiografie mitică, quasi-paralelă cu biografia autentică şi, într-o anumită şi bună măsură, mistificatoare a biografiei autentice, scriitorul amintirilor autobiografice creându-se pe sine ca personaj şi creator al propriilor amintiri şi al propriei opere.
„Amintirile, treptat,
Au scăzut, şi-ncet, pe-ncetul
S-a iscat din morţi poetul
Ca un cerc dintr-un pătrat”
scria Tudor Arghezi în Inscripţie pe uşa poetului, publicată în 1945.
Desigur, pretenţia riguros documentară a unor comentatori cuprinde un oarecare procent de absurditate, de pedanterie şi de ineleganţă. Mai întâi pentru că este lipsit de eleganţă profesională ca, ocupându-te de un scriitor şi, în general, de un om ieşit prin talentul său artistic din rândurile celor de rând, să insişti critic asupra detaliilor biografice comune cu ale tuturor celor de rând, şi nu asupra valorilor estetice singulare ale operei şi asupra individualităţii profilului celui care a creat-o. Apoi, pentru că, chiar aşa încifrată cum este şi mai ales cum pare să fie, biografia lui Tudor Arghezi e, totuşi, cel puţin parţial, descifrabilă. Nu prin documente de arhivă şi prin mărturiile contemporanilor care l-au „cunoscut”, ci îndeosebi prin informaţiile conţinute în ceea ce aş numi, folosind un adjectiv, utilizat în bibliografie, biografia ascunsă. Dar uneori insuficient de bine ascunsă pentru ochiul cititorului familiarizat cu textele argheziene „scrise pe dedesubt”, deci pentru ochiul cititorului care poate intui informaţiile autobiografice ascunse mai rafinat decât cele transfigurate în Icoane de lemn 2, Poarta Neagră 3, Răzleţe 4 şi în alte volume decât cele citate sublinear din ediţia Scrieri, în numeroasele articole şi „tablete”, care, citite în suita lor cronologică şi cunoscând circumstanţele sociale, politice şi culturale concomitente, constituie, fără-ndoială, cel mai interesant şi artistic „jurnal“ de scriitor din literatura română şi o extrem de bogată sursă de informaţii cu multe şi sugestive reflexe încrucişate. Acest „jurnal” îşi aşteaptă creierul ordonator, competent, analitic şi subtil asociativ al autorului viitoarei biografii Tudor Arghezi. Şi poate al autorului viitoarei monografii critice a operei argheziene, în stilul călinescian, profund, din Viaţa lui Mihai Eminescu şi din Opera lui Mihai Eminescu.
Cândva, după 1960, mi-am propus să fac o carte de proze argheziene autobiografice şi quasi-autobiografice. Până în august 1967, când am publicat, în revista Argeş, ultima variantă aprobată de Tudor Arghezi a planului ediţiei Scrieri cuprinzând 61 de volume, reuşisem să adun vreo 300 de pagini, cărora le adăugasem, uneori subt formă de note sublineare, mărturisiri nescrise ale poetului, provocate de tangenţele textelor pe care i le citeam cu amintirile scriitorului lor. Bineînţeles că i-am prezentat proiectul cărţii şi că, dorind să-i cunosc opinia, i-am şi citit mai multe pagini. A fost de acord cu publicarea antologiei, dar numai după apariţia ultimului volum, al 61-lea, din Scrieri.
Aşa cum am afirmat în câteva articole publicate până acum, nişte indivizi de ambe sexe, cu ale căror nume nu vreau să mai mânjesc hârtia, pe care-i consider doar nişte personificări ambigene ale politicăriei bolşevice, ale duşmăniei, ale imposturii şi ale prostiei, încrucişându-şi însuşirile specifice şi combinându-le, mi-au interzis prin felurite mizerabile tertipuri, după trecerea Dincolo a lui Tudor Arghezi, dreptul de a continua ediţia Scrieri, drept dobândit de mine printr-o devotată colaborare cu poetul vreme de treisprezece ani. Interzicându-mi mie s-o continui, au continuat-o ele, personificările menţionate, aşa cum nu s-au priceput. Dar pentru că în România, când e vorba de calitatea unei lucrări, a rămas valabilă vechea lozincă a minimei exigenţe, „merge şi-aşa!” – o invitaţie leneşă la indiferenţă –, ediţia Scrieri „merge şi-aşa”, mai ales că minima exigenţă este ocrotită, în acest caz, de străvechea autoritate superstiţioasă a numelor şi a treselor.
Am avut, până la seismul din 4 martie 1977, o mapă conţinând cele 300 de pagini ale antologiei. Dovezi că paginile respective au existat în sertarele mele sînt fragmentele din „prozele” argheziene autobiografice pe care le-am citat în cele două „tabele cronologice”, precedând, primul, ediţia din 1968 a poemului Cimitirul Buna-Vestire, al doilea, ediţia din 1970 a celor două grupaje de „proze” Ce-ai cu mine, vântule? şi Pe o palmă de ţărână. Mapa cu paginile antologiei am pierdut-o, împreună cu o viaţă, cu cărţile, cu fişele şi cu toate lucrările adunate ca fiind necesare unei existenţe civilizate, în nisipurile apartamentului în care am locuit până la 4 martie 1977. Articolul acesta aş dori să fie, aşa cum l-am intitulat, o sugestie pentru un tânăr cercetător de a repeta, dar cu succes, încercarea mea din anii ’960, irosită în molozuri.
Pentru a ispiti sensibilitatea acestui sperat autor al viitoarei antologii, citez, în încheiere, un scurt fragment liric din mai ampla „proză” argheziană Sângerece.

„Când am cunoscut pe Sângerece aveam poate nouă ani, Cunoşteam pe Ştefan şi pe Vodă }epeş şi vorbeam seara îndelung cu mama despre Sarmisegetuza, construind amândoi harta judeţului Ilfov, într-o casă veche; o hartă informă, colorată cu creioane portocalii şi verzi, pe tonurile şi nuanţele căreia numele de ape şi localităţi, uitate şi scrise deasupra vopselelor de praf, se întindeau, până a fi prezintate institutorului, peste toată munca noastră, ca o lapoviţă violetă, în judeţele vecine.
Veneam de la şcoală, când l-am văzut întâia oară pe Sângerece. Auzisem de numele lui din gura copiilor. El se intercala ca a doua personalitate remarcabilă în existenţă, după turcul Ali, bragagiul ambulant, care-mi da din mărfurile lui, colorate şi ele ca harta mea, pe datorie, dezvelindu-şi coşul, împărţit în compartimente.
– Ia ceva, bre!... De cinci parale, bre!
– Nu poci, răspundea copilul meu...
– N-ai parale, bre?
– N-am parale...
– Ia ce-ţi dă Ali, bre... Cu asta se face doi bani... O să trec eu pe la voi şi o să plătească mama, bre.
~ntr-o zi de ploaie mare, Ali m-a luat în braţe peste doniţa cu bragă şi coşul cu acadele, şi m-a purtat şchiopătând, bătrânul, pe mai multe uliţe de mocirlă. Şi pentru că nu cunoscusem mângâierile tatii, simţii o tresărire tagică şi dulce.
– Băiatu taica... taica băiatu... îmi şoptea Ali la ureche, improvizând în dezacorduri mângâietoare vocabularul sărac, învăţat pe drumul dintre şcolile primare, şi cu ce-i mai rămânea din braţe, împovărate cu bragă şi cofetărie populară, mă strângea pitit subt urechea lui, cu gaura înecată de o vegetaţie creaţă de păr alb. Sudoarea îmbătrânită din zăbunul lui, cusut cu desenuri de plapumă, într-o ştofă imprimată cu motive de şaluri, îmi păru mireasma bunătăţii, şi împărechierea mi-a rămas până azi, evocându-mi, cu mirosul oilor şi al căciulilor, făptura pierdută de mult în pulbere şi cenuşe a turcului Ali.
Sînt douăzeci şi patru de ani de atunci şi mai am rămas dator şi azi treizeci şi cinci de bani bătrânului fost prizonier din luptele războiului cu turcii.
Se va fi gândit el la câţi copii de-ai noştri şi de-ai lor au rămas fără tată din război, când, aşezându-mă pe o margine zvântată de trotuar, după ploaie, îşi şterse cu mâneca năduşeala frunţii şi-mi spuse:
– Cuminte, bre!... şi du-te acasă, bre!...?
– Îţi sînt dator treizeci şi cinci de bani, Ali, bre!... Şi de atunci până azi, am ajuns cărturar, bre! şi hoge, bre!”

________
NOTE
1 Cf. Revista Fundaţiilor Regale, VII, nr. 12, 1 decembrie 1941, pp. 483-507 şi Tudor Arghezi, şvol.ţ 23, Proze (~nsemnări cu creionul, 1) şBucureştiţ, Editura Minerva ş1972ţ, pp. 9-41.
2 Cf. Tudor Arghezi, Scrieri şvol.ţ 12, Proze şBucureştiţ, Editura Pentru literatură ş1966ţ.
3 Cf. Tudor Arghezi, Scrieri şvol.ţ 13, Proze şBucureştiţ, Editura Pentru Literatură ş1967ţ.
4 Cf. Tudor Arghezi, Răzleţe şBucureştiţ, Editura Pentru Literatură, 1965.