Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

literatura Basarabiei:
O singură literatură, două istorii de Răzvan Voncu

S-a discutat de nenumărate ori despre reunificarea literaturii române, în urma prăbușirii comunismului și a dezmembrării URSS. Chiar dacă astăzi reunificarea pare o certitudine (sau, în tot cazul, un deziderat incontestabil și de neoprit), o analiză a raporturilor literare dintre cele două maluri ale Prutului scoate în evidență nu puține carențe, disfuncționalități și procese nefinalizate. Îmi asum, cu tot respectul pentru eforturile depuse până acum pentru ca reunificarea să se producă, sarcina – deloc plăcută, recunosc – de a sublinia câteva puncte semnificative în care procesul e încă departe de a fi finalizat.
Înainte de toate, nu am reușit să creăm, în 26 de ani de comunicare liberă, o piață comună a cărții, revistelor și manifestărilor literare. Există, desigur, carte din România în librăriile din Basarabia și, mult mai rar, carte din Basarabia în librăriile din România. Considerabil mai greu pătrund revistele literare, altfel decât sub forma puținelor abonamente sau a schimbului colegial între publicații. Scriitorii din România participă la manifestări literare în Basarabia, după cum și confrații basarabeni trec Prutul pentru a fi prezenți la evenimentele noastre. Dar, în afara acestor câteva manifestări comune, există două agende literare separate, însemnând serii întregi de festivaluri în România la care nu ajung niciodată scriitorii din Basarabia și invers, manifestări basarabene la care nu participăm noi, cei din dreapta Prutului.
În aceste condiții, piața literară unică rămâne o fantasmă. Nu depinde numai de noi (autoritățile de la Chișinău nu par deloc dornice să demonteze frontiera artificială dintre cele două părți ale aceleiași literaturi), dar deocamdată inițiativele de a trece colaborarea din regimul amical în cel instituțional sunt puține, în special cele care vin de la Chișinău.
Situația este încă și mai gravă la nivelul bibliotecilor. Indigența generală și dificultatea cu care circulă tipăriturile pe deasupra frontierei fac ca prezența literaturii române de dincoace în bibliotecile de dincolo și invers să fie complet nesatisfăcătoare. Nu există, nici la București, nici la Chișinău, o strategie culturală menită să acopere golurile pe care le-au produs cei 45 de ani de interdicție sovietică, respectiv cei 26 de ani de politici vamale anticulturale. Inițiativele private – de felul donațiilor de carte, individuale, ale Uniunii Scriitorilor sau ale altor instituții – nu sunt decât picături în ocean.
Și încă un aspect despre care nu se vorbește deloc: și traducerile fac parte din literatura noastră. Din bibliotecile din Basarabia lipsesc dureros traducerile românești, atât din opera clasicilor literaturii universale, cât și din critica, teoria literară sau filosofia occidentală. Elevii și studenții basarabeni care doresc să se consacre filologiei sau filosofiei sunt și azi obligați să citească aceste opere în limba rusă. Ceea ce, să recunoaștem, nu e de natură să încurajeze reunificarea culturală.
Un al doilea aspect care ar trebui să ne pună pe gânduri este caracterul adesea amatoristic al reprezentării și receptării reciproce. După 26 de ani, nu am reușit să deparazităm comunicarea dintre noi de buruienile „profesioniștilor“ naționalismului și ai „românilor de pretutindeni“. Despre literatura din Basarabia scriu încă prea mulți „culturali“, lipsiți de criterii estetice, și prea puțini critici adevărați (Ioan Holban sau Vasile Spiridon sunt fericite excepții), prea mulți scriitori ratați și prea puțini tineri de calitate. Scriitorii de frunte ai Basarabiei pătrund rar, cu sfială, parcă, la editurile serioase din România, în timp ce editurile mari sunt, în chip bizar, extrem de permeabile la impostura subliteraturii de tip Mihai și Alexandru Vakulovski sau la subversiunea politică a lui Vasile Ernu. În același timp, scriitorii din România, care publică în editurile basarabene, se numără pe degetele unei singure mâini.
Criteriile, în acest context de amatorism și tendențiozitate, aproape că nu mai contează, ceea ce face ca pseudo-scriitori, cum e bacalaureus Komartin, să treacă, pentru unii de la Chișinău, drept valori. Și, chiar dacă am ignora „paraziții“, validarea valorilor e dificilă, durează prea mult și nu e, deocamdată, completă. Mai ales validarea valorilor basarabene dincoace de Prut suferă de pe urma turbulențelor pe care le produc amatorismul și absența criteriilor. Deopotrivă la nivelul clasicilor (unde au pătruns, cât de cât, doar Grigore Vieru și Ion Druță, nu și Liviu Damian, Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu sau Serafim Saka) și al contemporanilor.
Cu aceasta, deschidem capitolul cel mai dureros, care este reunificarea la nivelul istoriei literare. Poate fi reintegrată literatura română scrisă în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească în istoria literaturii române? Cum?
Până nu demult, s-a crezut cu tărie (și destulă naivitate) că această reunificare istorico-literară e nu numai facilă, ci chiar de la sine-înțeleasă. Prin urmare, editarea scriitorilor basarabeni în România s-a făcut întâmplător, la edituri obscure, în condiții penibile, fără nici un interes real pentru receptarea critică și chiar pentru lectura textelor editate. Impuși în manuale înainte de a fi cu adevărat editați și comentați, la începutul anilor 1990, Grigore Vieru și Ion Druță nu au convins. Invers, marii scriitori postbelici au pătruns masiv în manualele basarabene, dar, la fel, elevii basarabeni care îi studiau nu aveau la dispoziție (unii nu au nici acum) textele lor, pentru a le și citi.
De aceea, când a venit șocul Istoriei critice a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu, din care literatura basarabeană postbelică e aproape absentă (cu excepția semnalării defazării ei și a menționării câtorva scriitori tineri sincronizați, după 1991, cu literele din țară), reacția a fost una de perplexitate. Chiar și cei care înțelegeau disfuncționalitățile comunicării literare trans-prutene i-au reproșat criticului severitatea, fără a înțelege criteriul estetic care guvernează Istoria critică... și, mai ales, ravagiile pe care le-a produs, după 1991, indolența cu care a fost tratată reunificarea literară. Judecata de valoare a criticului, dincolo de faptul că o istorie literară nu e un dicționar, ține cont de o realitate implacabilă: clasicii basarabeni postbelici nu există, în conștiința literară de dincoace de Prut. Ca și de o alta: criteriile de evaluare sunt diferite, aici și acolo, dat fiind faptul că, în timp ce literatura de dincoace a trăit sub condiționarea politicului, cea de dincolo a trăit și sub condiționarea națională. Nu pot intra de la sine, în consecință, în istoria literaturii române, opere care își afirmă, de voie, de nevoie, apartenența la o altă literatură. Fie și una fictivă, cum e cea „moldovenească“.
De aceea, poeții au mult mai multe șanse de a fi reintegrați, pentru că editarea lor poate omite compromisurile. Prozatorii și criticii au șanse mult mai mici, din cauză că nu pot fi editați cu croșete, pentru a elimina astfel miturile „moldovenismului“ sovietic, care constituie, cel mai adesea, însăși substanța textelor lor. Pe mulți prozatori – cum este cel mai important dintre ei și, în felul său, un mare scriitor, și anume Ion Druță –, compromisul cu teoria existenței unui popor și a unei limbi moldovenești, distincte de poporul și limba română, îi face de necitit, azi. Acești scriitori mai pot hrăni iluziile unor nostalgici sovietici sau ale „stataliștilor“ care jefuiesc Basarabia, dar nu și lectura publicului românesc.
Iar pentru a alimenta lectura, e în primul rând nevoie de o editare profesionistă și de o circulație dincolo de frontierele înguste ale Republicii Moldova. De asemenea, de interpretare critică, semnată nu de profesioniștii „patriotismului“ literar, ci de critici cu autoritate. Apoi, trebuie gândită – ceea ce, la noi, e mult mai greu – o strategie coerentă de metabolizare a interpretării critice, prin colocvii și simpozioane consacrate operei scriitorilor basarabeni de după 1944, prin evenimente comune și demersuri de studiere la nivel academic. Metabolizarea, în cazul în care o vom porni (chestie de care nu sunt sigur), nu se poate produce decât în timp, din păcate.
Pentru moment, am înregistrat doar un lăudabil demers de editare a unor scriitori din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX (la Editura Știința din Chișinău, care face eforturi de a fi prezentă măcar la Bookfest și la Gaudeamus), ca și un început de editare a scriitorilor importanți de după 1944, la Editura Cartier. Efectele lor rămâne să le evaluăm în timp. Deocamdată, mă mulțumesc să constat că, din păcate, unii dintre scriitorii postbelici (Ion Druță, cu întreaga ediție de autor, sau Eugen Cioclea, cu o antologie) nu par a fi receptați dincoace de Prut, în pofida opiniei favorabile de dincolo.
Sunt convins că rândurile mele vor mâhni. Dar misiunea criticului nu este de a bandaja sensibilități, ci de a căuta puncte de vedere coerente. Reunificarea literară este, la suprafața vieții literare, o realitate. În profunzimea instituției literaturii, este o operă care va cere timp, resurse, determinare și luciditate. Ultimele trei elemente ne cam lipsesc. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara