Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
O seară la Scala din Milano de Grete Tartler

Se împlinesc aproape trei sute de ani de când Teatrul Scala, înlocuind incendiatul Teatro Regio Ducale (a cărui deschidere a avut loc la 3 august 1778, cu - simbolic, am zice azi, L'Europa riconosciuta de Salieri) a devenit, între marile locaşuri de cultură, o Mekka a melomanilor. După reconstrucţia (pentru perfecţionarea acusticii) care a avut loc în 2004, Scala se numără acum şi printre teatrele care au cea mai modernă tehnică de scenă. Redeschiderea a avut loc la 7 decembrie 2004 cu aceeaşi Europa riconosciuta, de data asta titlul având o cu totul altă relevanţă. În fond, identitatea europeană nu poate să existe fără Scala din Milano. Aici s-au jucat pentru prima oară opere care fac, astăzi, "pâinea" de fiecare zi a spectacolelor europene, precum Norma de Bellini (1831), Nabucco (1842), Otello (1887) şi Falstaff de Verdi (1893), Madame Butterfly (1907) sau Turandot de Puccini (1926) şi, nu în ultimul rând, premierele lui Karlheinz Stockhausen.
Noul director (din 2005), Stéphane Lissner, cunoscut mai ales pentru organizarea Wiener Festwochen, şi-a propus încă de la început să sporească renumele teatrului prin aducerea celor mai importanţi dirijori şi regizori: de pildă, pentru deschiderea stagiunii din 2006 cu Aida l-a invitat ca regizor pe Franco Zefirelli, iar pentru deschiderea stagiunii 2007, Tristan şi Isolda s-a jucat sub semnătura lui Patrice Chéreau.
Şansa mea de a vedea, la 13 iunie 2007, capodopera lui Şostakovici, O Lady Macbeth din districtul Mcensk, în regia lui Richard Jones, scenografia lui John Macferlane, sub bagheta lui Kazushi Ono se datorează acestei strategii. Dirijorul Kazushi Ono este acum una din "achiziţiile" cele mai râvnite în toate teatrele lumii: de cinci ani director muzical la Teatrul de la Monnaie din Bruxelles (unde a luat concursul dirijând Elektra de Strauss), a devenit deja celebru pentru includerea în repertoriu a celor mai "grele" capodopere ale genului, precum Tristan şi Isolda, Tannhäuser şi Olandezul Zburător de Wagner (de altfel, Kazushi Ono a dirijat toate operele de Wagner, inclusiv ciclul integral al Inelului Nibelungilor - la Stadtstheater din Karlstuhe, unde a fost dirijor în perioada 1996-2002), Îngerul de foc de Prokofiev, Don Giovanni de Mozart, Peter Grimes de Britten, Femeia fără umbră şi Salomea de Strauss, Aida şi Falstaff de Verdi. Cel mai recent premiu obţinut este cel al "Europei francofone", pentru Boris Godunov de Mussorgsky, pus în scenă de Teatrul La Monnaie. Discografia sa cu aceeaşi orchestră include şi importante lucrări simfonice, precum Simfonia a doua de Mahler sau Concertele pentru pian de Prokofiev.
Cât despre colaborarea lui Kazushi Ono cu regizorul Richard Jones, al cărui ambitus operal include Îngerul de foc şi Inelul Nibelungilor, aceasta nu e nouă. Londonezul Richard Jones are aceeaşi propensiune către pietrele de încercare ale genului, îndeosebi către acelea care dau greutate efervescenţei moderniste: a pus în scenă spectacole extrem de dificile, precum Wozzeck (la Komische Oper din Berlin şi Welsh National Opera - cu care, de altfel, a obţinut în 2006 Premiul Braclays/TMA), sau, în teatru, Shakespeare. Cu spectacolul O Lady Macbeth din districtul Mcensk, montat în 2005 la Royal Opera House a obţinut Premiul Olivier pentru cel mai bun spectacol de operă.
Având girul succesului londonez, dar şi pe cel al unei distribuţii de excepţie (Anatoli Kotscherga în rolul socrului, Gianluca Pasolini în rolul soţului-negustor, Evelyn Herlitius în rolul Katerinei, soţia ucigaşă, Christopher Ventris în rolul amantului Serghei, Carole Wilson în cel al bucătăresei Aksinia sau Natascha Petrinsky în cel al puşcăriaşei Sonetka), spectacolul a cucerit îndată publicul italian. N-aş fi spus că succesul va fi atât de mare, fiind vorba de o capodoperă "dură" a modernităţii, cu accent mai puţin pe melosul cantabil şi mai degrabă pe forţa de ansamblu a construcţiei, şi totuşi aplauzele nu s-au sfârşit minute întregi.
Definită ca "muzică neurastenică şi mic-burgheză" de către "Pravda" din 28 ianuarie 1936, retrasă din spectacol şi reluată abia după moartea lui Stalin (dar într-o formă "înghiţibilă" de către cenzură şi edulcorată de însuşi Şostakovici, reintitulată, după numele eroinei principale, Katerina Izmajlova ), opera O Lady Macbeth din districtul Mcensk a avut premiera în 1934. Anii de afirmare a modernismului (în 1927 a fost jucat la Leningrad Wozzeck: influenţa lui Alban Berg asupra lui Şostakovici fiind vizibilă cu ochiul liber) nu puteau să ignore această "actualizare" şi "deconstruire" a subiectului shakespearian, parodie tragică şi grotescă (având, poate, legătură şi cu faptul că Şostakovici a lucrat la începuturile sale ca pianist într-un cinema, aflându-se astfel în perpetuă comentare artistică a "faptului divers"). Subiectul operei este tocmai un astfel de "fapt divers": o frumoasă, dar neglijată soţie de negustor, Katerina Izmailova, îşi ucide cu otravă de şobolani socrul-temnicer - pentru a-l pedepsi că îi biciuise amantul - şi îşi hăcuieşte soţul, fiind apoi, desigur, pedepsită de destin (conform predicţiei pe care stafia de rigoare o face la... televizor). Totul se desfăşoară în cascadă cinematografică şi are o violenţă expresionistă la care nu te-ai aştepta privind figura de intelectual timid, cu ochelari, prin care istoria muzicii l-a imortalizat pe Şostakovici. Scena biciuirii lui Serghei (transformată de regizorul Jones într-o culminare sado-masochistă) l-a iritat peste măsură pe Stalin (ştia el ce ştia), iar marile momente de dragoste şi moarte ale operei au devenit momente de referinţă ale modernismului "sovietic". Nu în ultimul rând sunt ilustrate valenţele asiatice ale comunismului - rolul dominator al maselor, distrugerea oricărei fărâme de individualitate. Scena de masă din actul I, 2, în care servitorii îşi bat joc brutal şi gro­so­lan de Aksinia, e tocmai asemenea ilustrare a forţei ani­malice.
Schema de passacaglia, folosită şi de alţi autori ai vremii, îndeosebi cei germani (Berg sau Hindemith) e pusă în valoare extraordinar de Richard Jones. Reluarea temei muzicale - de pildă, în momentul nunţii - e ilustrată tragi-comic de nuntaşii împărţiţi pe "compartimente", ca la orchestră, care dau de duşcă pe rând sticlele de votcă, un "balet" aproape clasic al "băutului în cor", al pierderii minţilor la scară de masă. Născut la 25 septembrie 1906, Şostakovici, o Balanţă mereu echilibrată, a înţeles că valoarea marilor "dezechilibre" din artă, atât de prizate în epoca sa, stă în simbolurile pe care le dezvăluie. De aceea, crudele şi sardonicele izbucniri se află într-un perpetuu balans faţă de momentele duioase, chiar sentimentale. E, până la urmă, o punere la încercare, un labirint al probelor prin care uriaşul talent al compozitorului ne conduce pe firul strâns al simbolurilor.
Am fost impresionată de vocea gravă şi marele rol pe care l-a creat Anatoli Kotscherga, dar mai ales de interpretarea sopranei Evelyn Herlitius, pe care o ştiam din roluri wagneriene (Brunhilde şi Kundry): un ambitus "vrăjitoresc", de la cele mai suave la cele mai "răzbunătoare" sonuri. Orchestra nu a avut nici o "scăpare", iar suflătorii (aplaudaţi, de altfel, la scenă deschisă) ar face cinste celor mai mari filarmonici din lume. Nu ştiu cum am putea face să o aducem pe Evelyn Herlitius în România: cred că, între starurile actuale ale partiturilor dificile, este una din cele mai mari, una din cele mai serioase descoperiri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara