Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O schiţă de portret de Cătălin Davidescu

S-au scris de-a lungul anilor, aici şi în stră- inătate, studii consistente despre creaţia lui Marcel Iancu, unul dintre actorii importanţ i ai avangardei istorice. Cred că se vor mai scrie multe alte rânduri despre opera sa ori locul pe care îl merită, şi poate nu-l are încă în lume, dar mai ales la noi.

Nu ştiu însă dacă s-a făcut un profil al personajului şi de aceea am să încerc să îl schiţez din cele ce se cunosc: întâmplări artistice, biografice şi mărturii ale celor care i-au stat în preajmă. Ceea ce am înţeles din acest parcurs, trăit întotdeauna la intensitate maximă, este faptul că, încă din adolescenţă, probabil şi sub influenţa mentorului său Iosif Iser, Marcel Iancu nu a făcut altceva decât să-şi urmărească propriul vis, acela de a se defini ca om al cetăţii, prin intermediul tuturor formelor artistice pe care le-a creat. Sună uşor proletcultist, însă el şi-a asumat întotdeauna o viziune de stânga, fiind printre foarte puţinii artişti din Avangardă care nu au vrut să adere la comunism.
Fire puternică, conştient de darurile ce-i fuseseră hărăzite, a încercat cu ajutorul lor nu doar să-şi satisfacă propriul orgoliu, ci să impună o viziune constructivă asupra lumii. Este drept că, din familie, a beneficiat de o educaţie raţională, pozitivă, pe care firea sa neliniştită, curioasă, ambiţioasă, a potenţat-o cu o vitalitate şi perseverenţă mai rar întâlnite la cineva născut într-o ţară adânc ancorată în spiritul reveriei orientale. În tinereţe, proiectul său mental, cu adânci reverberaţii educativ-civilizatoare, s-a întemeiat pe ceea ce simţea că îl identifică cel mai bine, şi anume o viziune artistică revoluţionară, împărtăşită de prieteni întotdeauna atent aleşi. După primele întemeieri utopicadolescentine de la Simbolul (1912) şi Chemarea (1915), unde i-au stat alături, printre alţii, Tristan Tzara şi Ion Vinea, a simţit că visul ce înmugurea acum trebuie dus mai departe. Destinul a vrut ca el să ajungă la Zürich, singurul loc din Europa unde, atunci, se mai putea visa în pace. Aici, el şi Tzara, un alt visător la fel de orgolios, dar mult mai înclinat spre gesturi radicale, au încercat să-şi armonizeze creaţia, dar şi caracterul. După un timp le-a fost clar că fiecare vibrează diferit. Iancu a devenit compatibil cu alţi „radicali” pozitivi precum: Hans Arp, Viking Eggeling, Hans Richter ş.a., pentru care revoluţia, negaţia nu era un scop în sine, ci doar o modalitate de înlocuire a normei. Aceştia erau totuşi în minoritate faţă de cei care, deşi „nu erau interesaţi decât de gluma proastă şi de scandal”, după cum afirma Marcel Iancu într-un interviu, aveau totuşi o vizibilitate cu mult mai mare. Mă refer aici nu doar la dadaişti precum Tzara, Picabia, Hugo Ball, dar şi la suprarealiştii lui Breton, care prin spectacolele lor stridente încercau să-şi câştige supremaţia.
Lecţia disputelor în jurul nihilismului dadaist şi ulterior a „spectacolelor” suprarealiste a lăsat nu numai urme, dar mai ales o serie de lucruri de demonstrat. Şi unde se puteau împlini toate acestea mai bine decât acasă? Plecase dintr-o Românie mică, măcinată de angoasele unui război mare, se întorcea într-o Românie mare, destinsă şi încrezătoare în viitorul ei. „Trista ţară” îşi trăia acum euforia unui început de drum, iar Marcel Iancu, dezamăgit de vanităţile atât de puţin culturale ale multora dintre colegii şi chiar prietenii săi din Zürich şi Paris, afirma: „… m-am hotărât să-mi caut propriul drum şi să plec ca misionar al artei noi în ţara mea natală.” Aceste cuvinte m-au făcut să înţeleg faptul că personajul Iancu îşi cristalizase propriul său crez, ştia că are ceva de împlinit, iar întreaga sa existenţă şi-a trăit-o ca „misionar” al acestuia.
Dacă la Zürich şi Paris şi-a definit proiectul schiţat în adolescenţă, întors în România a pus temelia unui edificiu a cărui construcţie o va realiza trei decenii mai târziu la Ein Hod. În 1939, împreună cu Miliţa Petraşcu a organizat o expoziţie care avea să fie ultima sa manifestare artistică din România. A urmat o lungă tăcere „oficială”, când nu i s-a mai organizat nici un fel de expoziţie, deşi, în 1964, artistul a revenit într-o scurtă vizită în ţară, după mai bine de două decenii de când fusese obligat să emigreze în Israel, iar prietenul său de ideal M. H. Maxy era atunci directorul Muzeului Naţional de Artă.
Către sfârşitul vieţii, întreaga sa energie va fi catalizată către un proiect care începea să prindă contur material – colonia artistică de la Ein Hod care se va desăvârşi odată cu inaugurarea muzeului Iancu – Dada, în 1983, cu zece luni înainte ca el să se stingă. Acum era Acasă, în „ Cetatea Soarelui”, construcţia ideală pentru care luptase o viaţă. Toate bătăliile se sfârşiseră, Utopia prinsese viaţă şi bătrânul revoluţionar îşi găsise liniştea în Muzeu.
Aşa ar trebui să sune un final fericit? Nu cred că artistul şi-a dorit asta, decât poate pentru destinul său fizic. În ceea ce priveşte opera sa, drumul continuă şi nu este deloc unul uşor. Creaţia acestui artist de stirpe renascentistă a avut la noi un impact major asupra artei, dar şi a culturii româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea, constituind un factor decisiv care a impus schimbarea de canon.
Un mod de a măsura notorietatea unui creator este, prestigiul de care se bucură în posteritate, iar în ceea ce-l priveşte pe Iancu, dacă locul său în arta universală a fost oarecum stabilit, nu acelaşi lucru îl putem afirma despre importanţa creaţiei sale în peisajul artistic autohton. Prima manifestare importantă i-a fost organizată abia în 1996, cu ocazia centenarului naşterii artistului, când Muzeul Naţional de Artă al României împreună cu Uniunea Arhitecţilor a reuşit să facă o amplă expoziţie, însoţită de un consistent catalog ştiinţific, Centenar Marcel Iancu 1895-1995. Ulterior au apărut harta: Traseu urban Marcel Iancu, Începuturile arhitecturii moderne în Bucureşti (2008), Întâlniri cu Marcel Iancu – recentul album al lui Geo Şerban din 2011, câteva studii şi cercetări care nu sunt nici pe departe acoperitoare pentru o personalitate de o asemenea notorietate. De aceea cred că un gest important este şi actuala expoziţie realizată de Colors-Art Gallery, Marcel Janco, Un Vissionaire de L’Art Moderne. Ea cuprinde peste o sută cincizeci de lucrări ale artistului în diverse forme de expresie vizuală: pictură, grafică alb-negru şi color, măşti, schiţe de proiect, documente, machete, în parte inedite, provenind din colecţii private din România şi Franţa, dar mai ales din colecţia fiicei artistului, Dadi Iancu, care a fost prezentă la vernisaj împreună cu fata sa, Michaela. Este cu adevărat un privilegiu să avem posibilitatea de a vedea în premieră mondială o arhivă atât de importantă, acoperitoare pentru întreg parcursul creaţiei sale şi din toate domeniile în care s-a manifestat.
În concluzie, manifestarea actuală are, exceptând interesul colecţionarilor, o dublă miză culturală: pe de o parte cea ştiinţifică, şi nu mai puţin importantă, aceea de stabili relaţia, de ce nu, vibraţia pe care opera sa o are cu postmodernismul zilelelor noastre. O altă coordonată pe care reuşeşte să o inducă, deplin justificat, este calitatea umană a artistului, bucuria de a împărtăşi semenilor entuziasmul, de a se implica în proiecte care, pentru alţii, ar fi fost irealizabile şi nu în ultimul rând cultul prieteniei. Cred că în citirea operei se impune şi această dimensiune, altfel riscăm să ratăm sensul ultim al creaţiei sale. Deloc întâmplător expoziţia cuprinde şi un spaţiu cu lucrări ale câtorva dintre prietenii săi: Hans Arp, Arthur Segal, Victor Brauner, Jacques Herold, Jules Perahim, Miliţa Petraşcu, Jean David s.a.
Închei amintind că Lucian Georgescu, întreprinzătorul harnic şi perseverent al multor proiecte expoziţionale legate de Avangardă, a reuşit să precizeze reperele ce definesc vizual atât identitatea artistului, cât şi a contextelor spiritual-geografice în care acesta a evoluat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara