Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O Românie ideală de Alex. Ştefănescu


Nu credeam să-nvăţ a-i iubi vreodată pe tinerii din România de azi. Şi totuşi, asta s-a întâmplat. La Oradea, unde a avut loc, în perioada 2-6 februarie 2009, Olimpiada Naţională de Limba şi Literatura Română, pentru clasele VII-VIII-IX-X-XI-XII, am întâlnit câteva sute de elevi frumoşi, inteligenţi, sensibili, capabili să construiască fraze complete, perfect articulate. Nu se foloseau, în discuţii, doar de gesturi şi interjecţii, ca atâţia alţi adolescenţi de pe stradă, nu strigau până la spargerea timpanelor celor din jur, nu făceau glume vulgare şi nu râdeau prosteşte. Erau cuviincioşi, aveau şi umor, un umor fin, de oameni cultivaţi. (Când au vrut să se fotografieze cu mine, iar eu le-am spus, în glumă, că trebuie să mă plătească, pentru fiecare poză, cu cincizeci de bani, o fată a intrat imediat în joc şi, scoţând din poşetă o bancnotă, mi-a explicat pe un ton prin care simula seriozitatea în afaceri: "Vreau să mă pozez cu dv. de zece lei..."). Văzându-i în sala de festivităţi a Liceului "Mihai Eminescu", în sălile de concurs, la Casa de Cultură a Sindicatelor, i-am admirat, m-am bucurat din toată inima că există, m-am scăldat în iluzia că aşa va arăta cândva întreaga populaţie a României.

Am trăit, timp de câteva zile, într-o Românie ideală, într-o Românie posibilă (din nefericire, nu şi probabilă) din care, la sfârşit, m-am desprins cu greu ca să mă întorc la Bucureşti. Et in Oradea ego!

Olimpiada a funcţionat foarte bine, era să zic nemţeşte, dar mai bine folosesc un sinonim, ardeleneşte, fără întârzieri, fără momente de confuzie, fără rătăciri pe străzile unui oraş relativ mare, necunoscut pentru mulţi dintre participanţi. Doamnele Mina Rusu şi Anca Petrache, reprezentante ale Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, au gândit totul dinainte, într-un mod inteligent, nefuncţionăresc, iar inspectorul şcolar Radu Mazilescu şi echipa sa, care s-au ocupat de organizare ca gazde, au dat dovadă de promptitudine şi eficienţă în tot ceea ce a fost de făcut. Profesorii şi inspectorii şcolari din diferite judeţe aflaţi şi ei la Oradea au contribuit la rândul lor, discret, la buna desfăşurare a concursului.

Nota zece merită şi reprezentanţii autorităţilor locale care s-au aflat unde trebuia exact când şi cât trebuia. Ei au completat suma (modestă, ca de obicei) rezervată de minister pentru cheltuieli şi în mod special pentru premierea câştigătorilor olimpiadei cu bani obţinuţi de la sponsori locali.

Ca să nu mai vorbesc de prezenţa fastă, la toate întâlnirile cu elevii, a preşedintelui olimpiadei, criticul şi istoricul literar Ion Simuţ, decan al Facultăţii de Litere a Universităţii din Oradea. (Mi-a plăcut şi preşedintele de onoare, Alex. Ştefănescu, dar mă abţin să-l elogiez.)

Imaginea unor instituţii care funcţionează a fost pentru mine o mare supriză. Dar o şi mai mare surpriză a constituit-o competenţa filologică a elevilor înscrişi în competiţie. Subiectele de concurs, atent şi ingenios elaborate, plecând de la texte ale unor scriitori ca I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Anton Holban, Ion Minulescu, Radu Stanca, Marin Sorescu, Mircea Horia Simionescu, Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu, aveau darul de a pune în evidenţă pregătirea participanţilor şi, în acelaşi timp, capacitatea lor de a gândi pe cont propriu. Lucrările mi s-au părut remarcabile, înainte de toate, prin stăpânirea, până aproape de virtuozitate, a limbii române, prin utilizarea precisă a neologismelor, prin cunoaşterea limbajului de specialitate. Am identificat şi texte care, prin originalitatea interpretărilor, păreau să aparţină unor critici literari talentaţi şi experimentaţi, deşi fuseseră compuse pe loc, de nişte adolescenţi (care învaţă, ca într-o viziune matinală a lui Nichita Stănescu, mersul pe apă în picioare). Iată, de exemplu, cum comentează Dragoş-Cristian Costea, elev în clasa a XII-a a Colegiului Naţional "Mihai Viteazul" din Bucureşti (câştigător al Premiului I pe ţară, pentru clasa a XII-a, şi al Premiului oferit de România literară), o afirmaţie a lui Mircea Horia Simionescu din romanul Nesfârşitele primejdii ("Romanul ş...ţ poate fi considerat mai curând un produs al gustului legiunilor de cititori, decât al personalităţilor care l-au scris."):

"Desigur, emiţătorul e dezgustat de această condiţionare a produsului literar. Cum poate autorul să-şi comunice personalitatea apelând la o formă osificată, la Ťconvenţii necesareť? Romanul nu ar trebui să aibă astfel de constrângeri - scriitorul îşi va impune propriul mod de abordare, independent de Ťgusturiť. Însă este posibilă această formulare pentru roman? Ni se sugerează că nu, întrucât numai poezia Ťnu respectă aproape deloc legile impuse de înaintaşiť. Dar vai! În ce tonuri sumbre se vorbeşte! Oare am uitat de Urmuz? Cum, oare cum, a reuşit să scrie Pâlnia şi Stamate, de pildă, dacă nu dând cu tifla convenţiilor?

Desigur, o altă problemă se pune aici: îţi câştigi pâinea scriind sau o faci din pasiune? În primul caz, fără îndoială că romanul tău va trebui să răspundă orizontului de aşteptare al epocii. Doar geniile (ajutate de critică totuşi, să nu uităm!) pot propune o modalitate de abordare complet nouă şi avea, în acelaşi timp, succes la public. Însă, de cele mai multe ori, aprecierea e postumă (şi, de aceea, necesitatea traiului decent obligă Ťmaşina de produs literaturăť la rabaturi importante). În al doilea caz, putem lua ca exemplu Conjuraţia imbecililor - Premiul Pulitzer pentru un roman ce nu se integra, în mod evident, în literatura epocii. De fapt, toate cărţile mari rup zăgazurile curentelor literare, înscriindu-se în universalitate chiar dacă sunt inclasificabile în termenii unei direcţii culturale."

Singurul lucru care nu mi-a plăcut în unele lucrări este ceea ce s-ar putea numi un culturism filologic. Sunt elevi (greşit orientaţi, probabil, de profesorii lor) care îşi cultivă excesiv muşchii filosofico-eseistico-terminologici, penru a şi-i etala în diverse împrejurări (de genul olimpiadei). Comentariile lor, bombastice, lipsite de emoţie, te fac să te gândeşti la cei mai nesuferiţi critici literari de azi. Reproduc, în continuare, un extras dintr-o asemenea lucrare:

"Cine a văzut Speranţa nu o va uita. Cine a simţit mângâierea artei, a literaturii, o va căuta în continuare, dizlocând Eternitatea, atingând şi propulsând nadirul latent al creaţiei în abis, spre centrul tuturor armoniilor ezoterice ale fiinţei-sufletul, şi va continua să viseze identitatea ideală, propria individualitate proiectată spre universul universaliilor umane, prin iubire, în iubire, sevă vie ce se varsă în noi, prin noi, chiar prin fantastic."

Dar chiar şi asemenea elevi impresionează prin bogăţia lexicului şi cunoaşterea gramaticii limbii române, ceea ce nu e deloc puţin.

N-am să uit niciodată olimpiada de la Oradea. Am trăit, în oraşul străbătut de Criş, şi alte momente frumoase. Am participat, de pildă, la susţinerea (impecabilă) de către Ioana Revnic (preţuită colaboratoare a revistei noastre) a tezei sale de doctorat, Mit şi fantastic în opera lui Ştefan Bănulescu, în faţa unei comisii de înaltă ţinută intelectuală şi a unui public select, am vizitat redacţia revistei Familia, unde am discutat, ca şi cum aş fi întâlnit vechi prieteni, cu Ioan Moldovan, Traian Ştef şi Ion Simuţ, de care mi-a fost greu apoi să mă despart, am intrat, împreună cu olimpicii, în feerica Peştera Urşilor (unde, în loc să mă uit la fabuloasele sculpturi în calcar, realizate de natură în mii de ani, cu o răbdare infinită, m-am uitat mai mult la chipurile iluminate de încântare ale tinerilor). Aici, în Peştera Urşilor, şi-a făcut apariţia la un moment dat şi un grup de elevi fără nici o legătură cu olimpiada, aduşi de la un liceu din Bucureşti cu autobuzul. Ce deosebire! Aceşti elevi păreau nu elevi, ci derbedei culeşi de pe stradă, se îmbrânceau, vorbeau mizerabil sau pur şi simplu urlau, făcând să se clatine de mirare stalactitele şi stalagmitele.

M-am întors repede, ca atunci când, trezindu-te, vrei să mai prelungeşti puţin un vis frumos, la olimpicii mei şi m-am bucurat de prezenţa lor luminoasă şi plină de graţie. Mi-am cultivat în continuare iluzia că toţi tinerii din România sunt ca ei şi că am motive să-i iubesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara