Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O revizuire convingătoare (II) de Gheorghe Grigurcu


Funambul ultraprudent, jucînd pe sîrma necontenitelor ajustări, Marin Preda decade şi intelectualiceşte la treapta "intelectualilor" pe care-i produce ca personaje şi care au rolul de a-i întrupa punctul de vedere personal: ""ştiu, nu eşti vinovat de nimic, dar am vrut să te sperii ca să te fac să acţionezi din nou. Un om cinstit vrea totdeauna să dreagă ce-a stricat. Dar tu n-ai stricat nimic şi nici eu, din contră, dacă nu eram noi cei care s-ar simţi astăzi ispitiţi să ne-acuze, n-ar mai fi avut posibilitatea fizică s-o facă. Asta nu înseamnă că n-am comis greşeli. Iubitorii de adevăr au dreptul de a judeca istoria, dar nu alţii". Aceasta este finalitatea discuţiei despre distrugerea chiaburilor din perioada Ťobsedantului deceniuť şi aceasta este maniera lui Preda de a rezolva problemele spinoase: cineva deschide discuţia, se aduc cîteva acuzaţii, romanul pare a aborda curajos subiecte din realitatea cea mai fierbinte, dar totul se termină într-o pastă de vorbe, amestecate cinic". E o "pălăvrăgeală", un limbaj populist-pamfletar prin care Preda se apropie de ipostaza aparentului său "rival" Eugen Barbu şi de şcoala acestuia, "rival" de care-l despărţeau nu atît convingeri opuse (aveau o platformă politică apropiată şi chiar unele apucături similare), cît interese de carieră, sub semnul "vieţii ca o pradă". Nici unul din cei doi scriitori nu-i iubeau pe intelectuali. Dacă autorul Princepelui, pe de o parte, îi agresa pe cei mai de seamă intelectuali autohtoni cu care i-a fost dat a fi contemporan, iar pe de altă parte învedera un snobism cultural, un enciclopedism fabricat, menit a-i disimula golurile de instrucţie, autorul Moromeţilor îi suspecta de poză şi nesinceritate la modul generic: "Aşa se explică de altfel dezamăgirea pe care o simte adesea un om cu o profesiune neintelectuală cînd nimereşte din întîmplare printre intelectuali; el observă cum, într-un mod neaşteptat, aceşti intelectuali discută despre lucruri foarte comune şi adesea excesiv de concrete şi nu o dată într-o manieră nesărată la nivelul cel mai ordinar". Credem a nu greşi văzînd aci o manifestare a unui complex de inadaptare.

N-am putea contesta unele episoade liberalizante din dosarul lui Marin Preda, care, stînjenit de spectrul unei drastice reveniri la primitivismul scriiturii din anii '50, i-ar fi declarat lui Ceauşescu că s-ar sinucide dacă "realismul socialist" ar fi reintrodus în literatură. O reacţie pro domo, fără consecinţe pregnante, căci în colimatorul său critic intrau exclusiv detalii, defecte ale punerii în lucrare a doctrinei, erori în selecţionarea "cadrelor" etc. în realitate, romancierul care urca mereu trepte de carieră şi de succes, inclusiv pecuniar (Florin Mugur, redactor la Editura Cartea Românească, îmi povestea cu amar umor, cum îşi aranja Preda secondat de scutierul său fidel, Mihai Gafiţa, tiraje peste tiraje maxime, cu remuneraţie la fel maximă), rămînea "întotdeauna de partea gîndirii oficiale". De unde ambiguitatea propoziţiilor sale teoretice. E recuzat "spiritul primar agresiv", acel flagel ce se abate asupra valorilor culturii în perioadele de convulsii sociale, dar nu în numele unei concepţii democratice, ci în cel al "spiritului revoluţionar". Ultimul e reclamat şi în cadrul creaţiei literare, sub denumirea de "literatură revoluţionară", pe un ton imperativ de activist iritat, vizîndu-i pe cei ce încercau a lua distanţe faţă de catastrofalele produse ale anilor '50. Cităm cuvintele lui Preda: "Nu cumva adepţii acestei teorii a hiatusului consideră literatura revoluţionară în afara literaturii? Nu cumva ei sînt partizanii imobilismului estetic? Nu cumva ei ar fi vrut ca, în timp ce imensa majoritate a poporului, dornică de transformări, căuta o formulă nouă de existenţă socială, scriitorul să-şi tragă obloanele la ferestre şi să continue literatura dintre cele două războaie?" Partizan al romanului realist, "de relaţie", cum îl numeşte, şi adversar al romanului psihologic (în termenii lui Nicolae Manolescu, al romanului doric, iar nu al celui ionic), Preda cere scriitorului să abordeze "realitatea". Ce "realitate"? "Noi ştim însă că posibilităţile acelor ani de a aborda realitatea erau limitate, că "sinceritatea" unui scriitor nu intra în conflict cu autoritatea de partid şi de stat decît dacă ideile sale coincideau cu gîndirea oficială. în literatura română a anilor 1948-1989 nu există nici un roman realist Ťadevăratť, aşa cum există în literatura rusă, de exemplu". în consecinţă, operele lui Preda nu fac altceva decît să ilustreze "regula curajului limitat". în aceeaşi manieră formală, romancierul se străduieşte a combate evazionismul literar, care ar fi, pe filiera retoricii de partid (cităm iarăşi vorbele lui Preda): "ocolirea premeditată, programatică a problemelor reale şi obsedante ale timpului şi societăţii noastre contemporane". Dar, dacă acceptăm regula jocului, nu ne dăm seama că "evazionist" s-ar cuveni socotit Preda însuşi? De ce prozatorul a evitat cu sistem a vorbi despre "problemele reale şi obsedante" ale vremii sale, adică despre înăbuşirea libertăţii, mistificarea realităţii prin ideologizare obligatorie şi prin propagandă delirantă, falsificarea scării axiologice, decimarea agriculturii, ostilitatea faţă de Occident, cultul tot mai sufocant al personalităţii dictatoriale ş.a.m.d., "probleme" care circumscriau viaţa obştii româneşti? Oricât ne-am întreba, pentru a relaxa întrucîtva discuţia, în ce grad autorul Desfăşurării a crezut în forul său intim în "învăţătura" comunistă şi-n utopia propulsată de aceasta, nefiind imposibil a-şi fi mimat de la un punct adeziunea, în ce grad a acceptat compromisurile constante şi întinse pe cea mai mare parte a traiectului său biografic şi creator exclusiv ca o condiţie a supravieţuirii (degenerate - să nu uităm! - în oficializare pompoasă!), rămîne cel puţin ideea că "a făcut-o împotriva convingerilor sale, ceea ce discreditează grav pe oricine".

Un comentator, presupunem tînăr, al cărţii de care ne-am ocupat aci, care ne-a precedat în coloanele României literare şi pe care l-am citit cu aprobare, Cătălin Sturza, socoteşte totuşi, probabil dintr-un exces de scrupul, că analiza lui George Geacăr poate fi taxată drept "unilaterală". De ce "unilaterală"? Din orice punct am porni o cercetare onestă a operei lui Marin Preda, chestiunea opţiunilor politice ale scriitorului e inevitabilă, deoarece se împlîntă în ţesuturile creaţiei, precum un pumnal pe care nu-l poţi extrage fără a provoca o puternică hemoragie. n

_______________________________________________
George Geacăr, Marin Preda şi mitul omului nou, Ed. Cartea Românească, 2004, 96 pag., preţ: 40.000 lei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara