Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O revizuire convingătoare de Gheorghe Grigurcu


Socotit un scriitor emblematic al literelor româneşti postbelice, Marin Preda a fost tratat şi după 1989, într-o manieră univocă, exclusiv encomiastică, ce pe de o parte eluda frapantele denivelări ale operei sale (Cornel Regman îmi spunea că tematica urbană a reprezentat o veritabilă decapitare a acesteia!), pe de alta nu se încumeta a indica foarte numeroasele compromisuri pe care le-a făcut propagandei comuniste. Dacă în trecut situaţia era oarecum explicabilă prin împrejurarea că instanţele politice (ca şi unele redacţii) echivalau orice obiecţie la adresa scriitorilor aşezaţi pe panoul de onoare al "măreţelor realizări socialiste" cu o cîrtire împotriva regimului, azi ea ne apare îndeajuns de ciudată. Cufundat într-o luminozitate înecăcioasă, spiritul critic suferă evident. Din care pricină ni se înfăţişează extrem de oportună o cercetare pe cît de solid documentată, pe atît de firesc inconformistă precum cea pe care ne-o oferă dl George Geacăr, sub titlul Marin Preda şi mitul omului nou. De facto, e pus în chestiune şi mitul Preda, ai cărui zelatori pretind că scriitorul ar fi fost nu numai important (ceea ce cred că nu doreşte a nega nimeni, în speţă ca autor al primului volum al Moromeţilor), dar şi un purtător de steag al conştiinţei antitotalitare, o pildă de curaj, demnitate, caracter etc. Mărturisim că ne-a uimit nu doar persistenţa unei atari perspective intenabile, dar şi contrasemnarea ei de către cîteva nume, la rîndul lor importante, într-un număr mai vechi din Caiete critice, înţesat de hiperbole închinate fostului director al Editurii Cartea Românească. De ce să nu ne mulţumim cu recunoaşterea unor merite reale ale sale şi să-i atribuim altele, fanteziste? Căci adevărul este acesta, rezumat de dl Geacăr: "Om al vremii sale, un democrat Marin Preda n-ar fi avut cum să fie". Deoarece: "Tributul plătit regimului se simte". Se simte perpetuu cu toate adaptările, sinuozităţile, parţialele, doar parţialele "emancipări" ale mentalităţii sale profesionale: "Treptat, conştiinţa artistică a scriitorului s-a eliberat din ce în ce mai mult de cerinţele politice şi sociale impuse şi autoimpuse. Niciodată însă eliberarea nu se produce definitiv". Din păcate! Situaţia ce se poate proba prin faptul lesne controlabil că toate producţiile lui Preda (cu excepţia întîlnirii din pămînturi şi a capodoperei sale, Moromeţii, volumul prim) poartă amprenta "indicaţiilor preţioase" ale partidului, exprimînd atitudinea funciară a prozatorului ce şi le-a asumat şi anume "cea a ataşamentului la opera de edificare a societăţii socialiste". Fără îndoială că un asemenea "ataşament" a cunoscut variaţii, ondulaţii, chiar reorientări mai pronunţate în funcţie de schimbările ideologiei oficiale, însă a vorbi despre un creator "slab de înger", influenţabil la culme, pururi înclinat spre conjuncturalisme, ca despre un "opozant" ori chiar "disident" n-ar constitui oare o enormitate? La un moment dat, Preda însuşi a declarat, fără echivoc, în cadrul unui interviu realizat de Sânziana Pop, în 1974: "Am să-ţi răspund sincer: dacă vrei să faci carieră literară nu te poţi sustrage întîmplărilor conjuncturii". Conjunctură care - perioada comunistă a dovedit-o cu prisosinţă - poate funcţiona ca o pierzanie...

Marin Preda îşi face intrarea sonoră în literatura "realist-socialistă" graţie povestirilor Ana Roşculeţ (1949) şi Desfăşurarea (1952). Ana Roşculeţ nu e decît o adiţionare de slogane ale momentului proletcultist: elogiul proprietăţii de stat, atacurile virulente la adresa putrefactului Occident, a Bisericii Greco-Catolice, a social-democraţiei, lansarea idealului stahanovist. Aşadar o comandă politică, executată cu promptitudine într-un atelier în care se putea opera doar cu şabloane grosiere. Lipsită fie şi de o minimă valoare literară, "ŤAna Roşculeţť este expresia abandonului moral al scriitorului. Poate e preţul plătit pentru a fi lăsat în pace, după metoda lui Moromete care, din cînd în cînd, îi mai dădea cîte ceva lui Jupuitu". Dar, ca să zicem aşa, Preda nu se lasă în pace pe sine însuşi, revenind cu Desfăşurarea, producţie ceva mai pretenţioasă sub raport literar, în care, într-o anume măsură, "îşi pune la treabă talentul" . Avem a face cu o glorificare a colectivizării, într-o scriere "clasică" a perioadei de maxime abuzuri comuniste, mediatizată pînă la saturaţie, ecranizată, premiată şi, natural, introdusă în manualele şcolare, un pandant al lui Mitrea Cocor. Oare ce deosebire există între asemenea scrieri ultratendenţioase ale lui Marin Preda şi cele, din aceiaşi neguroşi ani, ale lui Petru Dumitriu, Nopţile din iunie, Drum fără pulbere, Pasărea furtunii, autor tratat fără menajament de critica noastră actuală, care îi rezervă, aproape în exclusivitate, un loc în Purgatoriul său? Prin ele, "elementul ideologic, propagandistic, a pătruns în opera lui Preda şi n-a mai părăsit-o niciodată".

Să urmărim, alături de George Geacăr, felul în care un atare nefast "element" se prezintă în creaţiile ulterioare ale lui Marin Preda. în Moromeţii, volumul doi: "Limba ascuţită a lui Moromete nu mai are virulenţa de altădată, cu toate că şi acum, în curtea sa, cu prietenii săi, îl mai ironizează pe cîte un Bilă care are în permanenţă creioane în buzunarul cămăşii, pentru că Ťţine legătura cu Uniunea Sovieticăť. Această legătură cu Uniunea Sovietică este ironizată acum, în 1967, în ton cu recenta frondă antirusească a regimului de la Bucureşti". în timp ce ţăranul tradiţional, Ilie Moromete, a devenit "un bătrîn care nu mai înţelege nimic", iluminarea vine din partea îndoctrinatului Niculae Moromete, "omul nou", care scoate din buzunar răspunsuri la toate întrebările, fiind o simplă "maşinărie de reprodus lozincile învăţămîntului politico-ideologic". în acest roman figurează şi o revoltă a ţăranilor "de pe arie" împotriva împilării noilor ciocoi care sînt politrucii. Dar sub condeiul lui Preda, evenimentul apare minimalizat, deturnat într-un sens perfid de la conţinutul său vădit anticomunist: "Maniera aleasă este aceea de a transpune întîmplarea într-un cadru don-quijotesc. Dramatismul este alungat cu precauţie. }ăranii sînt mai degrabă ridicoli în acţiunea lor, pe care o bănuim disperată". Nu e doar opinia d-lui Geacăr, ci şi a lui Valeriu Cristea, care nota că "revolta de pe arie" ar alcătui "nucleul unei comedii". E adevărat că Marx ne recomanda, într-o formulă celebră, să ne despărţim de trecut rîzînd. însă, supralicitînd, Preda nu ezita a se despărţi rîzînd de prezentul dramatic! înfricoşat pînă şi de umbra sa, cînd putea fi bănuit că ar contraria canonul de partid, romancierul accepta a batjocori motivul "sacru" al creaţiei sale, sufletul ţărănesc, împingîndu-i suferinţa în derizoriu şi ridicol. Cu Risipitorii, roman care cunoaşte pe durata unui deceniu nu mai puţin de patru ediţii, toate grijuliu refăcute pentru a nu se îndepărta de teribila "linie" oficială, prozatorul atinge o altă performanţă a oportunismului. Eroii romanului sînt împărţiţi în "pozitivi" şi "negativi", după criteriul absolut al luptei de clasă: "O dată aplicată ştampila de personaj negativ, reacţionar, nici o şansă de reabilitare nu mai există. Domnişoarei şefe de lucrări, de exemplu, nu i se permite să scoată nici măcar un cuvinţel - ca personaj - pe parcursul romanului, fie în apărarea sa, fie măcar de recunoaştere a acuzaţiilor. Semn de literatură propagandistică. Cititorul nu are impresia unei relatări obiective, aşa cum se aşteaptă de la un roman realist". Tot atît de decepţionantă e şi galeria "pozitivilor", directori, medici, ingineri, profesori, care trădează - întrucît îşi face loc aici o antipatie a scriitorului! - o pregătire dubioasă, o ţinută de semidocţi a căror virtute capitală pare a nu fi alta decît cea a încolonării partinice: "Doctorul Sârbu pare a fi un model. El spune despre sine: Ťsînt membru de partid şi am obligaţia să execut sarcinile de partid care mi se încredinţeazăť". Anexă a partidului, organizaţia UTM din spitalul în care-şi desfăşoară activitatea numitul medic îşi mobilizează personalul pentru îndeplinirea unei sarcini de însemnătate specifică şi anume căratul cărămizilor. în loc ca asemenea practici să-i slujească lui Preda la caracterizarea unei lumi anormale, orwelliene (prozatorii optzecişti le-au muiat în sosul picant al ironiei), acesta le ia în serios, subscrie întristător la aberaţia lor: "naratorul nu se ridică deasupra personajelor sale, mentalitatea sa nu este decît a lor". Hélas, "mediocritatea nu deranjează pe nimeni". Chiar şi alţi romancieri ai "obsedantului deceniu" (sintagmă derutantă, pusă în circulaţie de Preda pentru a delimita comunismul "de omenie" al lui Ceauşescu de cel al predecesorului său) au mers mai departe pe drumul criticii civice, autorul Moromeţilor dînd impresia a fi "mai curînd preocupat de operaţia inversă, de recondiţionare a imaginii instalării comunismului". Refacerea acestei scrieri ne duce gîndul la rescrierea istoriei, practicată de către "cercetătorii" aserviţi partidului, astfel încît trecutul neconvenabil să fie răstălmăcit sau omis. Partea amuzantă a unui asemenea procedeu o reprezintă inevitabila contradicţie între rigiditatea schematismului purces din dogmă şi mobilitatea "adaptărilor" din mers la mereu schimbatele pretenţii ideologice: "Beju, cel care intenţionase să-l excludă din partid pe Niculae, demascat ca deviaţionist din grupul Ana Pauker-Vasile Luca în finalul ŤMoromeţilorť, vol. II, este descoperit acum ca fost legionar, în schimb despre deviaţionism nu se mai suflă o vorbă. în sfîrşit, deviaţionist sau legionar, după vremuri şi după nevoi, este de rău, şi este un stigmat suficient pentru un personaj care se pare că încurcă iţele pe la raion, căci de la el pornesc toate relele". Situat la o astronomică distanţă faţă de curaj, Marin Preda e foarte atent să-şi subordoneze conştiinţa proprie "forului conducător", în toate variantele pe care le conţine discursul acestuia aflat în necurmată metamorfoză, întrucît "calitatea activistului contează, partidul nu greşeşte niciodată". Prin urmare o conştiinţă supraindividuală, "senină" în felul său, cum a denumit-o I. Negoiţescu.

(va urma)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara