Numărul curent: 42

Genealogii:
O prezenţă românească în Nordul Africii de Mihai Sorin Rădulescu

În numărul nr. 28, din 14 iulie 2006, România literară mi-a publicat un articol intitulat Un român pe ţărmul Mediteranei, consacrat unui personaj foarte puţin cunoscut la noi: George Sebastian de la Hammamet (Tunisia). Inspiraţia acelor rânduri este legată de călătoriile mele în Franţa şi în Tunisia, ca şi de cunoştinţa cu unele rude ale acestei figuri în bună măsură misterioase - foarte prezente însă în ghidurile turistice despre această însorită şi exotică ţară de pe coasta de nord a Africii, ca şi pe site-urile de pe Internet, dar ignorată chiar şi de mulţi membri ai familiei Ghika - mai precis din ramura zisă "Brigadier" -, din care el provenea printr-o filiaţie naturală.
între timp sunt în măsură să mai aduc câteva precizări legate de obârşia sa, foarte interesantă din punct de vedere istorico-genealogic. Revăzându-mi fişele genealogice, am găsit de curând o informaţie comunicată în primăvara anului 1992, de către regretatul Alexandru Ghika (1914 - 2001), fost secretar de legaţie în Suedia şi, după stabilirea în Franţa, funcţionar la Ministerul de Externe francez şi preşedinte al Casei Române din Paris. Potrivit dumnealui, care era de altfel îndeaproape înrudit cu George Sebastian şi pe care îl şi vizitase la Hammamet, tatăl legitim al lui George Sebastian ar fi fost un domn Sebastian de origine austriacă, iar mama sa - fiica unui baron de Lippa şi a Ecaterinei născută Plagino. Ecaterina Plagino fusese prima dată căsătorită cu Nicolae Ghika-Comăneşti, ei fiind părinţii castelanului de la Comăneşti, Dimitrie Ghika-Comăneşti care a intrat în istorie printr-o cunoscută expediţie de vânătoare şi de explorare, întreprinsă în Somalia în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea împreună cu fiul său Nicolae. Se poate naşte, aşadar, întrebarea dacă a existat vreo legătură între această frumoasă aventură şi stabilirea lui George Sebastian, ruda mai apropiată prin alianţă şi mai depărtată de sânge a Ghikuleştilor de la Comăneşti. Aceeaşi atracţie pentru uriaşul continent de la sudul Mediteranei, dar este adevărat, pentru alte părţi ale sale. Era poate atât o modă "simili-colonială" la mijloc, a unor aristocraţi proveniţi dintr-o ţară lipsită de colonii, dar fascinată de Franţa, posesoarea unui vast imperiu colonial, cât şi o inspiraţie între rude.
în articolul amintit mai sus am indicat ca posibil tată al lui George Sebastian pe George Ghika, fiul diplomatului Grigore I.Ghika, ministru plenipotenţiar al României la Paris. George Ghika s-a născut la 8 iulie 1884 şi a încetat din viaţă în 8 aprilie 1945, la Lausanne, dar din păcate nu îmi este cunoscută data naşterii lui George Sebastian, pentru a o putea confrunta cu aceea a lui George Ghika. între ei exista, fără îndoială, o asemănare fizică, de care mi-am dat seama consultând biografia - ilustrată cu fotografii - consacrată de scriitorul francez Jean Chalon lui Liane de Pougy, soţia lui George Ghika. Acesta din urmă, ca şi George Sebastian, aveau de altfel în mod evident şi acelaşi prenume. Urmărind parcursul biografic al lui George Sebastian, stabilit în Tunisia în anii '20 - atât cât este el cunoscut, adică relativ puţin - se naşte întrebarea dacă nu cumva era mai degrabă fratele decât fiul lui George Ghika, care era poate prea tânăr faţă de George Sebastian. Nu ar fi poate de exclus, de asemenea, nici ipoteza că acesta din urmă ar fi fost fiul natural al lui Henri Ghika, fratele lui George Ghika.
Această familie "Keminger de Lippa" era relativ cunoscută în societatea românească. în contextul ultimei iubiri - tragice - a lui Alexandru Odobescu, G. Călinescu scria: "Femeia fatală era Hortensia Keminger, al cărei bunic, baronul Keminger de Lippa, urmaş, după credinţa familiei întemeiată pe memoriile acestuia, al unui Ignace Bernard, baron de Lippa, comandant de oaste al lui Wallenstein, fusese geometru al Principatului Moldovei şi coepitrop al copiilor agăi Nicu Ghica-Comăneşti. El e desigur acel Scarlat Keminger, pe care şGr.ţAl. Ghica îl face spătar în 1855. O Carlotta Keminger de Lippa, născută Benvenuti, e înmormântată în biserica catolică din satul Comăneşti. Hortensia fusese elevă la Azilul Elena Doamna, unde o cunoscuse Alexandru Davila, a cărui soţie devenise în 1885. Când, în 1888, se despărţi de Davila, ea avea doi copii. Astfel se recăsători în 1890 cu D.Racoviţă, şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu şi fiu al unui profesor de seminar" (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, îngrijită de Al.Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 353). Titlul de baron poate fi pus sub semnul întrebării, dar căsătoriile încheiate de urmaşii ei au fost adesea pe măsura unui rang nobiliar primit în Imperiul austriac. Hortensia Keminger a avut cu dramaturgul Alexandru Davila, doi fii, Teodor (Dorel) şi Carol (Citta), devenit diplomat, ministru plenipotenţiar la Washington în vremea lui Carol al II-lea. De observat, aşadar - coincidenţă sau nu - că George Sebastian, a cărui soţie, Flora, era americancă, se înrudea destul de aproape cu reprezentantul diplomatic al României în Statele Unite din anii '30.
Maria Keminger de Lippa, mama lui George Sebastian, era fiica lui Karl Philip Keminger de Lippa (1805 - post 1885) şi a Ecaterinei (Catinca) născută Plagino. Karl Philip Keminger de Lippa era, la rândul său, fiul lui Ignaţiu de Lippa şi al Louisei von Winbersky, iar tatăl lui Ignaţiu de Lippa se numea Adalbert de Lippa (aceste date privitoare la filiaţia Keminger de Lippa, amintite de G.Călinescu, mi-au fost confirmate printr-un arbore genealogic al dlui Radu Axioti, fost student al Facultăţii de Istorie din Bucureşti şi descendent din această familie; acolo este amintită căsătoria Mariei Keminger de Lippa cu un anume "Chiril Sebastian", dar nu este amintit George Sebastian, deşi alte filiaţii pe linie feminină sunt menţionate).
Catinca Plagino era fiica lui Alexandru Plagino şi a Mariei născută Ghika, din ramura moldovenească de la Trifeşti (jud. Neamţ). O soră a Catincăi, Aglaia, a fost soţia lui Panaiot Moruzi, urmaş al domnitorilor cu acest nume, având, la rândul lor, o bogată posteritate. Alexandru Plagino era fiul lui Hurmuzaki Plagino din Fanar şi al Elenei Gheraki, şi ea un vlăstar al unei familii însemnate originare din acel cartier constantinopolitan (Ioan C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1919, pp. 285-286).
Descendenţa lui George Sebastian din Ghikuleştii moldoveni era aşadar dublă: prin tatăl său, din ramura "Brigadier", prin mama sa a cărei bunică maternă, Maria Ghika, descindea din ramura "Trifeşti". Plus legătura de rudenie prin alianţă cu ramura Ghika-Comăneşti. Maria Ghika a fost căsătorită de două ori (conform unui arbore genealogic alcătuit de un alt membru al acestei numeroase familii, Radu Ghika de la Climeşti-Neamţ): prima dată cu un Plagino şi a doua oară cu ruda sa Mihalache Cantacuzino-Paşcanu. De acest din urmă personaj este legată una dintre cele mai frumoase case de la Iaşi - de pe strada Lăpuşneanu -, reşedinţă a lui Al.I. Cuza în primii săi ani de domnie, astăzi sediul Muzeului Unirii. Maria Ghika era fiica lui Dumitrache Ghika şi a soţiei sale Ruxandrei născută Cantacuzino-Paşcanu, ceea ce face ca George Sebastian să fi descins, prin această străbunică a sa, din acea ramură a Cantacuzinilor moldoveni.
Dacă biografia cosmopolitului aristocrat român stabilit pe malul Mediteranei suscită încă multe mistere, ceea ce pare sigur este că prezenţa sa acolo era legată de coordonatele atât geopolitice, cât şi simbolice ale ţării sale de adopţiune. De curând am auzit spunându-se în­tr-un film documentar englezesc că la Tunis a fost stabilită de fapt organizarea lumii de după cel de-al Doilea Război Mondial, afirmaţie care poate fi în bună măsură veridică. E vorba de plănuirea de către generalii americani şi englezi repliaţi pe malul de nord al continentului african, în acel punct strategic în care Mediterana în zona ei de mijloc se îngustează cel mai mult, a recuceririi Europei căzute în mâinile ocupanţilor Axei. Pe lângă strategie militară a fost la mijloc poate şi o anumită doză de ideologie legitimatoare, într-o accepţie benignă a acestei noţiuni. Se lupta împotriva celui de-al III-lea Reich care îşi însuşise simbolurile militare romane, iar feldmareşalul Erwin Rommel îşi avusese de altfel cartierul general chiar în splendida vilă a lui George Sebastian de la Hammamet.
înfrângerea celui de-al III-lea Reich a pornit tot de la locuri cu amintire romană, pe teritoriul Tunisiei de astăzi aflându-se provincia romană Africa, cea care avea să dea numele ei întregului continent. Faptul că în acea ţară s-a aflat în antichitate Cartagina, al cărei imperiu a cuprins o bună parte din Mediterana occidentală nu a rămas astfel fără urme. Iar victoria Romei asupra Cartaginei a reprezentat una dintre premisele esenţiale ale ascensiunii oraşului de pe Tibru şi de fapt chiar a constituirii Imperiului roman. Fără căderea Cartaginei, istoria nu ar fi urmat, probabil, cursul cunoscut, de unde şi importanţa deosebită a acestui tărâm care pare atât de îndepărtat, dar cu care, iată, spaţiul românesc are afinităţi străvechi.
Şi nu este vorba numai de această milenară idee a romanităţii care a coagulat atâtea energii, personalităţi şi acţiuni aşa de diverse. George Sebastian a regăsit în căldurile toride de la nordul Saharei ceva din aleanul şi tihna ţării lui de origine. A ajuns în Tunisia trecând prin Franţa, dar există şi un alt drum mai vechi, cel care - aşa zicând - trece prin istoria Imperiului oto­man, prin asemănările culturale, de la etnografie până la gastronomie. Dacă România a fost recent acceptată în clubul select al Uniunii Europene, poate că mai are în schimb de regăsit sau de aprofundat verigile care o leagă de acest leagăn al culturii care este spaţiul Medite­ranei.