Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
O precursoare europeană: Martha Bibescu de Mircea Anghelescu

În mai, ministrul român al Culturii și președintele Institutului Francez au semnat la București o convenție pentru organizarea Sezonului Cultural România-Franța 2018-2019 „în cadrul căruia se estimează că vor avea loc peste 300 de evenimente”. Nu știu dacă s-a trecut de acest moment festiv, dar pentru istorie (respectiv pentru istoria literară) cred că sunt interesante, poate chiar în primul rând, împrejurările și oamenii prin truda cărora devine posibilă pregătirea sau măcar anticiparea actelor politice. M-am gândit deci că n-ar fi inutil să vedem care sunt personalitățile literare cu asemenea vocație din istoria noastră. Sunt destul de multe asemenea figuri luminoase în trecutul nostru, de la Elena Văcărescu la Eugen Ionescu și, de ce nu, la Matei Vișniec. Îmi propun însă să mă opresc, în perspectiva actualității pe care o pretinde titulatura acestor pagini, la personalitatea Marthei Bibescu și mai ales la romanul său Catherine-Paris, de la a cărei apariție s-au împlinit 90 de ani. Este vorba de cartea care i-a adus autoarei consacrarea de adevărată scriitoare, probabil cea mai bună carte a ei, dar și cea care exprimă cel mai bine amestecul inextricabil pe care formația, viața sa tumultuoasă, opera, activitatea sa franco-română (sau românofranceză) ilustrează într-un mod caracteristic epocii chiar năzuințele și speranțele cu care s-a semnat „convenția tehnică” de la București și unele dintre temele anunțate atunci, de pildă „Un secol de schimburi, de comuniune și de identitate”.
Apreciată și premiată de Academia Franceză de la prima ei carte (Cele opt paradisuri, din 1908), bucurându-se de la debut de încurajarea lui Maurice Barrès și de interesul pe care publicul parizian îl arăta unei literaturi care păstra ceva din spontaneitatea și lustrul conversațiilor din saloanele încă atotputernice, activitatea Marthei Bibescu câștigă simpatii consecvente cu volumele care se succed, Isvor, le pays des saules, din 1923, și Catherine-Paris, din 1927, care poartă în titlu numele dat la naștere eroinei cu puternice trăsături autobiografice. Acest roman câștigă de la început aprecierea presei și a criticii pariziene, între care mai multe nume uitate astăzi, dar pe atunci de autoritate. Cunoscuți în epocă și scriind numai împreună, membri ai Academiei Franceze, frații Jerôme și Jean Tharaud (care scriseseră elogios și despre Isvor, le pays des saules) scriu în iunie 1927 în „Les Nouvelles littéraires” un articol sub titlul care indică și tema principală a romanului, Farmecul Parisului (La princesse Bibesco ou l’enchantement de Paris): descriind viața marilor feudali din țările de la Răsărit, inclusiv din micile principate germane, pe care Primul Război a distrus-o, autoarea face „portretul, care ar putea părea dar nu este caricatura unei înalte societăți internaționale, care trăiește din înrudiri, sprijin mutual și adversitate, care-și răspândește pretutindeni rădăcinile și ramificațiile. Autoarea a trăit în această lume, dar tabloul pe care i-l face nu ne dă dorința de a trăi și noi”. În schimb, „cea mai bună parte a cărții, ea a găsit-o sub ochii noștri, punându-și această întrebare simplă: de ce iubesc Parisul?” Autorii vorbesc de acest farmec al Parisului care „operează cu subtilitate și este foarte greu de surprins și mai greu încă de redat prin cuvinte. Dar ce spun, prin cuvinte? Prin invențiile pe care un scriitor trebuie să le imagineze pentru a-și traduce sentimentele” precum această străină, zic autorii pentru a putea supralicita: „deși mă jignește să spun străină acestei Catherine-Paris care este atât de deplin de la noi”. Ei văd această origine diferită numai în capacitatea de a vedea ceea ce localnicii sunt prea obișnuiți ca să mai vadă: „Descoperirea ne pune într-o stare de grație în care ghicești, în care inventezi, în care creezi o realitate spirituală care nu exista încă”. Pe scurt, „despre Paris, ea a înțeles tot, simțit tot și ghicit tot... Pentru a vorbi de Paris, ea a găsit delicatețea, surâsurile, melancolia și vioiciunea unei dimineți de primăvară între strada Matignon și capătul insulei Sf.Louis”.
Uitat astăzi și el, Jean-Louis Vaudoyer (romancier, eseist și critic de artă, membru al Academiei înlocuindul pe Edmond Jaloux în fotoliul care fusese cândva al lui Voltaire) scria la apariție: „Cartea uluiește prin antren, prin extraordinarul succes al inteligenței și spiritului. Două teme se încrucișează în Catherine-Paris: lectura perspicace și crudă a unui anumit mediu social și, pe de altă parte, ditirambii consacrați orașului... Este vorba de un cosmopolitism care trăia, înainte de 1914, fără să știe de frontiere și de rase... Limba aristocrației cosmopolite este, ca și limba diplomației, franceza. Limba pe care o folosește prințesa Bibescu este de o extremă puritate..., stilul strălucitor, în același timp precis și subtil...”. Tot de limba pură și de stilul dezinvolt este cucerit și alt academician (!), Robert Kemp, care scrie în „La revue universelle”, din 15 iunie 1927, că „autorul a vrut să dovedească în ce măsură această Catherine-Paris era franțuzoaică. Cine altcineva ar fi putut scrie în acest stil degajat (aisé), nuanțat, strălucitor și viu?”
Nicolas Ségur, romancier și eseist grec venit la Paris și trecut ca și Martha Bibescu la limba franceză, autor printre altele al unui volum de portrete Le génie européen apărut numai cu un an înainte, scrie în „Revue mondiale” din iulie 1927: „Prințesa Bibescu are darul povestirii. Ea îl are în cel mai înalt grad și întrun fel natural, grațios și fără efort” și mai departe: „Ea s-a născut sub semnul Parisului așa cum te naști sub semnul lui Venus sau al lui Marte... Catherine-Paris renaște, devine ea însăși când ajunge la Paris... Parisul îi dă bucuria de a simți viața”.
Într-o măsură considerabilă, multe dintre aceste caracterizări au fost confirmate de propriile mărturii ale autoarei, căreia i se solicită răspunsuri pentru o serie de volume cu interviuri, în vogă atunci, Ainsi parla... Jurnalistul formulează o supoziție: „Ultimele dv. cărți poartă urma influenței lui Chateaubriand memorialist... Catherine-Paris nu este roman decât prin grija pentru măsură, de discreție, dar judecata, încrederea care merge mai adânc, până la sensul istoriei... este moștenirea lui Chateaubriand” (Princesse Bibesco, Pourquoi j’écris? De peur d’oublier la vie, paroles recueillies par Georges R. Manue, 1929), iar autoarea răspunde: „N-am nimic a face cu romanticul René. Tatăl meu m-a obișnuit să consider lucrurile din punctul de vedere al lui Corneille… Un sentiment eroic al vieții era, cred, marea resursă a tatălui meu. Am conferit aceste resurse eroinelor mele preferate” (p. 27). Și mai departe urmează întrebarea: „N-ați scris Catherine- Paris ca niște memorii, cu indispensabilul decalaj și fuziuni de tipuri care maschează originalele?” la care autoarea răspunde: „Simt că sunt incapabilă să scriu ceva ce n-am trăit sau cel puțin trebuie să fi participat, cât de cât, la ceea ce povestesc. Am nevoie de un fapt foarte precis pentru a declanșa mecanismul imaginativ” (p. 61).
Important în aceste răspunsuri mi se pare faptul că este revelat sentimentul unei internaționale europene aparținând unei categorii privilegiate care trece cu ușurință peste frontiere și imagini superficiale pentru a se opri la esențe: „legăturile noastre de familie ne făceau să descoperim o Europă vie, pe când copiii no cunoșteau decât pe hărți sau în notele din atlasurile lor”. Și mai departe: „Aveam rude aproape în toate țările Europei și prin ele am învățat o altă geografie decât aceea care se preda copiilor de vârsta noastră: noi cunoșteam harta caracterelor naționale” (p. 85-86). Ca și Matila Ghyka la sfârșitul sec.XIX, acești copii ai unor părinți stabiliți la Paris sau mergând foarte des acolo, au urmat primele clase și apoi studii de specialitate în școli franțuzești reputate, care le-au dat o perfectă cunoaștere a acestui mediu, a limbii, culturii și sistemului de învățământ, dar n-a dus în niciun caz la renegarea originii, la ruperea de rădăcinile de care erau conștienți și mândri: ”Moldova, mica mea patrie” zice Matila Ghyka în amintirile sale, iar Martha Bibescu va scrie Isvor, le pays des saules ca document al identității sale nu numai de origine, ci și de elecțiune. Există în același sfârșit de veac XIX sau început de secol XX și alți călători indiferenți la granițe și pașapoarte, nu din aristocrație, ci dimpotrivă: vagabonzii din vocație ca Panait Istrati sau Mihai Tican care însă, deși trec prin Grecia sau Italia, nu prind rădăcini aici, ci ajung în lumea largă, în Orient sau în Argentina. Ei cutreieră lumea cu sentimentul libertății, ca pe un Bărăgan ceva mai mare și mai divers, pe când Martha Bibescu sau Matila Ghyka acceptă și ilustrează structurile culturale ale unor vechi tradiții, caracteristice unei Europe aflate – de fapt – în declin.
Deși romanul a fost tradus în anul următor apariției și în germană (revista „Datina” din Turnu-Severin publică chiar traducerea unei recenzii apărute în „Neue Freie Presse”), și în engleză, în românește cartea n-a apărut decât târziu, în 1996 (tradusă de Maria Brăescu și Gh. Lăzărescu), și în 2013 de Magda Răduță. E adevărat că Emanoil Bucuța cerea într-o notă din „Gândirea”, în chiar anul apariției, să fie tradusă și Catherine-Paris, odată cu Izvor, țara sălciilor și cu alte cărți ale unor scriitori români care scriu în alte limbi decât româna; cu toate acestea, Bucuța considera că autoarea, „ca scriitoare, nu e a noastră”, iar Parisul pe care îl descrie ea seamănă cu „o stampă descoperită într-o zi de plimbare pe cheiurile Senei de Anatole France” („Gândirea”, nr. 11, 1927, p. 318-319). Ambiguă, această apreciere asupra romanului stăruie și în alte prezentări, influențate poate de preluarea unor opinii din chiar presa franceză: cele ale lui Paul Souday de pildă, din „Le Temps“, care consideră Catherine-Paris drept un „roman realist” amintind de Alphonse Daudet (în „Opinia” din 11 iunie 1927. La fel Petru Comarnescu în „Politica”, nr. 398, din 18 sept. sau D.I. Suchianu în „Adevărul literar și artistic”, 1927, nr. 362 din 13 nov., care insistă asupra scăderilor romanului, cu prelungiri până în 1929, când scrie Romulus Dianu în „Rampa nouă ilustrată” din 25 febr.).
Pentru a observa însă adevărata statură a scriitoarei și a cărții sale în perspectiva relațiilor francoromâne, implicit europene, trebuie aduse în discuție mult mai multe lucruri, aparent mărunte: interesul ei pentru a participa la publicarea unei reviste a scriitorilor români în lb. franceză (de care vorbește Liviu Rebreanu în 1928, cf. Jurnal, I, ed. Gheran, p. 53-54), scrisoarea lui Rilke pe care i-o trimite lui Ion Pillat, din Elveția, cu puțin înainte de a muri în care scrie: „Cum să nu iubești România, iubite domnule, după Izvor? Un an întreg a fost cartea mea de căpătâi și sunt sigur că pot reveni cu aceeași uimire, cu aceeași tandrețe. Admirația mea pentru prințesa Bibescu era definitivă... intuiția ei de mare poetă a reușit să stabilească una dintre cele mai profunde continuități umane. Și ce fericire să o descoperi în sufletul secret al propriului tău popor!” (I. Pillat, Opere, vol. VI, ed.Cornelia Pillat, p. 35), scrisorile și jurnalul lui Mihail Sebastian, fondurile Bibescu, Perticari-Davila, Darvari ș.a. de la Arhivele Statului, corespondența sa luminoasă cu Vasile Pârvan („mon fraternel ami”) etc. Trebuie, bineînțeles, să fie aduse în discuție toate operele sale, în special marele roman neterminat, La Nymphe Europe: mes vies antérieures, care proiectează în mit chiar temeliile europenității noastre ș.a.m.d. Oricum, comisia pentru organizarea Sezonului Cultural România-Franța are în biografia și în opera Marthei Bibescu material în care să așeze câteva dintre punctele de sprijin ale acestei relații pe care o invocăm atât de des; nu mai amintesc faptul că e vorba totuși de o scriitoare care a jucat un rol important pe scena lumii literare pariziene, în toată perioada interbelică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara