Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
O poezie cu ingrediente tradiţional-postmoderne de Adina Diniţoiu

Mihail Vakulovski, Riduri,
Editura Casa de pariuri literare,
Bucureşti, 2013, 80 pag.

Poetul basarabean Mihail Vakulovski (n. 1972) – traducător din limba rusă şi fondator al revistei on-line TIUK! k-avem kef (tiuk.reea.net), dar şi al CenaKLUbului TIUK! – a revenit cu un nou volum de poezie, Riduri, Editura Casa de pariuri literare, 2013. Autor al unei teze de doctorat despre poezia optzecistă, Portret de grup cu „generaţia optzeci” (Poezia) (Tracus Arte, 2010), Mihail Vakulovski scrie, la rândul său, o poezie înrudită cu optzecismul: o poezie realist-minimalistă, alcătuită din gesturi şi detalii cotidiene, impregnată de biografism, definită de prezenţa unui eu poetic cu accente biografice. Volumul de faţă, Riduri, este un volum aşa-zicînd „de trecere”, un volum melancolic al curgerii timpului, al înaintării în vîrstă, al întoarcerii – periodice, ritualice (în fiecare an, la ziua de naştere) – în casa părintească, de evocare a părinţilor, mai ales a tatălui, dispărut prea devreme. E interesant, în felul acesta, modul în care temele clasice, tradiţionale, uşor „paseiste”, ale locului natal, casei părinteşti, părinţilor, trecerii timpului se îmbină cu o tratare formală biografistă, „personalistă”, în siajul optzecist.
„timpul te trece de pe malul pe care scrie «viaţă»/ pe celălalt mal/ despre care ştim că/ acolo sunt cei care nu mai există şi cam atât” – notează poetul în poemul omonim (Riduri). Mai departe, în volum, această trecere a timpului face loc prezenţei insidioase a morţii: „viaţa cântă la orga morţii” – se spune în titlul unui poem. Odată cu înaintarea în vârstă şi dispariţia celor dragi – bunicii, apoi tatăl –, viitorul se îngustează, perspectiva morţii capătă consistenţă, iar timpul cel mai „important” – mai sigur, mai preţuit – este „prezentul imediat”:
„când eram foarte tânăr jocul meu preferat era de-a viitorul îndepărtat/ mă jucam de-a vreau să fiu mare de-a şcoala de-a fiul/ am jucat toate sporturile şi am citit toate cărţile/ de la antici la Sorokin şi Houellebecq/ m-am jucat de-a literatura şi de-a tinereţea şi de-a moartea/ şi totul era plin de viaţă chiar dacă/ viaţa îmi sugera zi de zi că nu are viaţă şi moartea nu are moarte/(...)// când eram mai tânăr îmi ziceam că numai viitorul contează/ iar prezentul este cel mai important/ acum trăiesc doar în prezentul imediat/ acum viitorul cântă la orga morţii şi-mi face din ochi/ doar datorită trecutului din care-mi trag seva/ aşa cum moartea se hrăneşte cu suflete/ prefăcând oamenii în scrum” (viaţa cântă la orga morţii). Notele sumbre sunt contrabalansate, însă, de secvenţe anecdotice şi ironice, menţinând un fel de echilibru tonal: „apoi bunicu’ l-a trimis pe fiu-so după medicamente şi/ când s-a întors i-a cerut restul/ de care n-a mai avut însă nevoie niciodată// apoi moartea a avut nevoie de neuitare şi de sânge puternic şi/ l-a luat pe tata din picioare/ exact în ziua în care insistase la telefon să venim eu şi cu frate-meu acasă” (în acelaşi poem).
Cu toate acestea, în ciuda melancoliei, versurile nu sunt lipsite – aşa cum observă Dumitru Crudu în postfaţă („O poezie debordând de vitalitate”) – de o anumită vitalitate, de ideea de luptă, de rezistenţă, de respect al valorilor familiale: „pe 10 august sunt acasă/ (de când m-am născut,oriunde aş locui)/ asta fiind o sărbătoare pentru părinţi/ nu pentru mine/ şi aşa înţeleg eu să le mulţumesc părinţilor pentru că/ exist./ insist./ asist./ rezist” (35). De altfel, în carte există mai multe asemenea poeme „aniversare” (34, 35, 36, 38, 40), care punctează trecerea timpului, amestecul de bucurii familiale (surprinse în poemele dedicate iubitei, intitulate carmine) şi de amărăciune, de „umbră” (vezi, de pildă, ultimul poem, ştiu ce-ai făcut astă viaţă).
Cum spuneam, Mihail Vakulovski scrie o poezie marcată de un amestec inedit de tradiţionalism şi postmodernism: tradiţionalism la nivelul temelor, dar şi al unei atitudini mai generale de respect al valorilor familiale; postmodernism – la nivel formal, al tipului de discurs, adesea amplu, aglutinant, biografist, dar şi în privinţa unui anumit tip de ironie în faţa existenţei, ce răstoarnă în anecdotic accidentele de parcurs, trecerea timpului, pierderea celor dragi. Închei cu o secvenţă dintr-un text din seria poemelor aniversare (36), care conţine toate aceste ingrediente, ironie şi amărăciune, aderare la valori tradiţionale şi ruptură, dar şi câteva imagini poetice foarte plastice, aproape violente: „capul soarelui mânjit de sânge ca un ochi de peşte răpitor smuls/ ca să prinzi alţi peşti/ răsare orbitor peste linia de plutire/ aruncând săgeţi împlântate în apă vie/ pe chipul liniştit al iubitei/ şi pe faţa împăcată a celui mai frumos Isus din lume/ cum a zis tata/ mama-mi întinde un buchet de busuioc de care-i plăcea lui tata/ şi o pereche de bocanci mai mari cu două numere dar/ de care poartă doar gradaţii din armata rusească/ la poartă – un beţiv la care latră Tiuk cu lehamite/ după care se-njură de moarte doi vecini – unchi şi nepot/ copacul meu şi-a mai tras un cerc/ înot încet în lacul în care tata l-a salvat pe bunicu’ de la înec/ şi a fost mândru toată viaţa pentru asta...”.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara