Numărul curent: 16

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
O persoană oficială: Goga şi confraţii de Ioana Pârvulescu


Viaţa literară îi exclude foarte repede pe cei care o trădează, preferînd funcţiile oficiale, chiar dacă au fost cîndva nume literare mari. Jurnalele interbelice, care dau seama despre tot soiul de nulităţi, despre înspăimîntătoare antitalente, despre numeroase doamne şi domnişoare, soţii sau fiice, care scriu din lipsă de altă ocupaţie, despre diletanţi şi aspiranţi mai mult sau mai puţin onorabili - cu toţii uitaţi astăzi - abia dacă îl pomenesc pe Octavian Goga, care trece dintr-un minister în altul şi, cînd nu e ministru, trage sfori în politică. Deşi fusese primit în Academie încă de la începutul anilor '20, deşi a fost în 1924-1925 preşedinte al SSR, deşi este sărbătorit oficial la împlinirea vîrstei de 50 de ani, Goga nu mai reprezintă pentru scriitorii dintre războaie decît un instrument administrativ. Revistele literare, în schimb, îl lasă, ca om politic, pe seama marilor cotidiane. Există şi excepţii. Camil Petrescu, care condusese Săptămîna muncii intelectuale�, revistă civică pe care o scria aproape în întregime, reia, în mai 1926, în Cetatea literară, idei din fosta lui publicaţie şi dedică un articol "de atitudine" cuplului politic Goga-Averescu,: Dictatura muncii intelectuale. Dacă Generalul Averescu ar înţelege, dacă d. Goga ar avea curaj. Articolul lui Camil Petrescu este legat de un episod care făcuse vîlvă în 1926, demisia guvernului liberal condus de Ionel Brătianu, cînd Ferdinand îl însărcinează pe Averescu, preşedintele Partidului Poporului cu formarea noului guvern, iar Goga este Ministru de Interne. Cînd flatîndu-l, cînd certîndu-l, cînd deschizîndu-i ochii, cînd forţîndu-i mîna, cînd şantajîndu-l sentimental, cînd părînd să se resemneze, Camil Petrescu vrea să-şi impună, în sfîrşit, o veche obsesie:

Legiferarea muncii intelectuale - oricîte studii ar cere - trebuie să fie neapărat un capitol al unui program serios de guvernare. Se recunoaşte că multă vreme acest capitol al ştiinţei moderne a fost neglijat, dar tocmai de aceea el a început să preocupe îndeaproape toate cercurile intelectuale şi politice serioase, din apus. (C.L., Cetatea literară, nr. 7-8, mai, 1926)

Ideea pe care vrea să o impună Camil Petrescu, repezindu-se asupra "oportunităţii Goga" este că "muncitorul intelectual" (sintagmă pe care a repetat-o frecvent în gazetele sale) ar trebui să aibă drepturi ca oricare altul şi ar trebui să ştie să şi le ceară. Ca multe dintre strădaniile bune ale lui Camil Petrescu, şi aceasta s-a irosit, iar "muncitorul intelectual" nu ştie nici astăzi să ceară ce i se cuvine. Va fi avut acest articol ecou în conştiinţa lui Goga? Istoria literară nu o spune. Cert este totuşi că, dintre toţi confraţii mai tineri (îi separau 13 ani), Camil Petrescu este singurul care rămîne cumva în preajma lui Goga, nu se ştie prea bine cît ca să-l apere, cît ca să-l folosească. în acelaşi an, 1926, Lovinescu notează în Agende: "Camil Ptrescu ş�ţ intrighează cu Goga împotriva lui Eftimiu". în iunie 1927, în propriile note zilnice, Camil notează că a fost la minister şi a făcut anticameră la Goga, iar în iulie 1931 scrie că n-a putut trece pe la Cameră ca să "atragă luarea-aminte" lui Goga asupra unui articol apărut în îndreptarea. Cea mai surprinzătoare informaţie legată de relaţia dintre cei doi scriitori se află însă în Jurnalul lui Liviu Rebreanu, la 25 ianuarie 1932. Pregătind cu Liviu Rebreanu o revistă la care urmau să colaboreze mai ales tineri scriitori (viitoarea România literară), Camil Petrescu pune "o condiţie prealabilă: sunt tabu aici Goga, Arghezi, Sorbul, Camil şi eu şRebreanu, n.m.ţ". Abia în decembrie 1935, cînd ascensiunea Naţional-Creştinilor nu anunţa nimic bun, Camil Petrescu pare să-şi pună întrebări asupra evoluţiei lui Goga şi să-l părăsească. Căci jurnalul său consemnează sec, adică aprobator, o afirmaţie a unui prieten evreu, Jean Gad, cu care ia masa, discutînd despre cei care sînt pierduţi: "Goga ţine scara lui Cuza şi pe urmă va merge şi el la ghilotină".

Unul dintre cei care nu-l iubesc pe Goga este, previzibil de altfel, E. Lovinescu. Deşi însemnările sale sînt telegrafice, ele nu lasă loc ambiguităţii. încă din 1925 denunţă "tactica politiciană a lui Goga", în aranjarea premiilor literare. în 1931, citeşte, la una dintre şedinţele Sburătorului, poezii de Goga, dar numai pentru a le arăta nulitatea. La 10 februarie 1938 notează căderea guvernului Goga, iar la 7 mai 1938 subliniază de 5 ori ştirea morţii lui Goga, adăugînd, neiertător: "marele bărbat de stat". Totuşi, la apariţia romanului Bălăuca, în lista de scriitori şi gazetari cărora urma să le trimită cartea, Lovinescu îl pusese pe Goga pe locul 12, din 116, dovedind că nu-i ignora importanţa "administrativă". Goga este cel care, în 1926, cînd încă nu se compromisese, a fost solicitat de Gh. Nichita, secretarul de redacţie al revistei Sburătorul, să acorde o subvenţie de 25.000 de lei pentru reapariţia revistei. Banii vor fi obţinuţi în ianuarie 1927, iar un an mai tîrziu, cenacliştii pun în discuţie piesa ex-ministrului, Meşterul Manole. Din păcate consemnarea din Agende nu spune care este verdictul literar.

Nici Jurnalul lui Mihail Sebastian nu-i acordă mare importanţă lui Goga, deşi cuprinde zilele dezastruaoasei guvernări a acestuia. Ca în majoritatea cazurilor, Sebastian îşi păstrează judecata proprie, deşi ar fi putut să se lase influenţat de opinia bancherului Aristide Blank, prieten comun şi importantă figură interbelică. Acesta îl apără pe ministru, şi nu total nejustificat: "Tot ce ne putem dori noi, evreii, este menţinerea guvernului Goga. Ce va veni după el va fi nesfîrşit mai grav". Discuţia avea loc în 7 ianuarie 1938, iar o lună mai tîrziu, la căderea guvernului Goga-Cuza, Sebastian nu-şi cenzurează satisfacţia. Un document psihanalitic ar putea fi visul pe care îl consemnează la cîţiva ani după moartea lui Goga:

Vis ciudat azi-noapte. Eram cu Aristide Blank şi (?) Octavian Goga într-un hotel mic, plin de lume, unde ne căutam loc să dormim, cîte doi sau cîte trei în cameră. Am nimerit într-o odaie cu un fel de débarras, iar între ele, într-un colţ, era un duş sau o cişmea şi, cum am întors robinetul, apa a ţîşnit cu putere, cînd spre dreapta, cînd spre stînga, spre uimirea şi dezolarea mea, care nu ştiam cum s-o opresc (Mihail Sebastian, Jurnal, 23 sept. 1941).

În 1941, dintre cele trei personaje ale visului, numai Goga era mort. Să fie hotelul visat un soi de Thanatos hotel, iar visul lui Sebastian premonitoriu? Să fie aici cuprinsă teama deportării sau cea legată de camerele de gazare? Visul pare iscat din discuţiile dintre Blank şi Sebastian pe seama lui Goga, şi poate din sentimentul confuz al acestuia că s-a bucurat de dispariţia lui, mai întîi parţială, politică, apoi totală.

în alte jurnale de scriitori, Goga este mai degrabă o absenţă sau, cum e cazul la Galaction, apare în cele mai reci notaţii politice, de tip "guvernul Goga-Cuza instalat" sau "guvernul Goga-Cuza căzut". Nici măcar Liviu Rebreanu, de care îl lega tradiţia ardeleană, nu-l pomeneşte prea des şi, eufemistic spus, nu o face cu entuziasm. Deşi participă la manifestările oficiale care îi sînt dedicate, o face din obligaţie şi fără sentiment. După cum se poate observa, nimic din jurnalul politic al lui Goga (pe care l-am comentat în numerele trecute) nu se intersectează, oricât de puţin, cu paginile diaristice ale celorlalţi scriitori. Lumile în care trăiesc sînt paralele. Nimic nu-i leagă, nici măcar cărţile.

Destinul literar al lui Goga a fost sabotat de destinul său politic. Din jurnalul lui Mircea Zaciu se poate afla că Nicolae Ceauşescu nu-l agrea şi că a fost nevoie de discuţii şi intervenţii pentru ca Goga să reintre în circuitul literar şcolar. Astăzi reimpunerea poetului ar avea de trecut însă alt handicap: cel al datării literare.