Numărul curent: 33

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
O pasionantă carte de filosofie de Z. Ornea




Se stia de două-trei decenii în mediile intelectuale că, la noi, în domeniul filosofiei, s-a constituit o serioasă scoală de epistemologie reprezentată de d-nii Mircea Flonta, Ilie Pîrvu, Vasile Tonoiu. Erau, ce-i drept, mai mult citati decît cititi, dar erau mai totdeauna instalati pe un podium de stimă. Mărturisesc si eu vina de a nu fi citit din opera d-lui Mircea Flonta, decît prima sa carte, din 1975, Adevăruri necesare (pe care mi-a si dăruit-o) si nu celelalte, printre care as aminti Cognito. O introducere critică în problema cunoasterii din 1994. Acum reapare în librării cu o culegere de studii si eseuri, frumos intitulată Cum recunoastem Pasărea Minervei? Cum majoritatea acestor studii comentează chestiuni legate de trecutul filosofiei românesti, am citit-o si as voi să o comentez. Distinsul autor (care mi-a fost bun coleg de studentie, rămînîndu-mi prieten) e, si el, (ca, si de curînd, dl. Ion Ianosi, într-o carte pe care am comentat-o) mirat de ciudata realitate a peisajului filosofic românesc de cînd există el si, mai ales, în interbelic si în ultimele două-trei decenii. Si anume coexistenta divergentă a două orientări care se respingeau si se resping. Pe de o parte, directia inaugurată de Maiorescu si continuată de elevii săi (Rădulescu-Motru, P.P.Negulescu, Ion Petrovici, apoi Mircea Florian) scientist-rationalistă si, cu deosebire în interbelic, scoala inaugurată de Nae Ionescu si, paralel, cea a lui Blaga. E un fapt incontestabil. La noi, (probabil prin influentă franceză) au avut căutare si chiar succes acele lucrări filosofice scrise cu stil, de preferintă de cugetători care erau si literati. Într-un amplu studiu din volum, nimerit intitulat Două culturi filosofice, dl. M. Flonta constată existenta a două culturi filosofice (literatură si filosofie), determinată de situarea fată de materie. Sînt chiar persoane din sfera literaturii, artei, filosofiei, care socotesc că, de fapt, cultura umanistă este unica formă de cultură, altii negînd total semnificatia cunoasterii stiintifice. De aceea se admite că un om de cultură poate fi aproape ignorant în cele ale stiintei, important e să fie un bun cunoscător în ale umanioarelor. Si, asta, probabil, pentru că ambianta culturală e, la noi, (dar nu si aiurea?), formată de publicatiile de cultură. Dl. M. Flonta atrage atentia că "problematică este în acest caz nu pozitia reticentă fată de cealaltă lume, lumea stiintei, ci imaginea despre această lume a multor personalităti reprezentative pentru cultura umanistă". De unde neglijarea sau chiar repudierea instructiei stiintifice, exclusiv legată de practică. E socotit incult cel ce nu i-a citit pe marii scriitori ai lumii (inclusiv ai nostri), pe cînd cel ignorant total în ale stiintei e considerat că îi lipsesc unele cunostinte. E probabil că observatia d-lui Flonta e dreaptă. Nu cred însă că atrăgînd atentia asupra-i, dl. M. Flonta va clinti măcar cu un fir această idee (prejudecată?) îndatinată. Totul e, aici, bine consolidat pentru multă vreme încă. Dar, cine stie?, poate că viitorul, cu masiva pătrundere a constructiei stiintifice, va redimensiona lucrurile, în defavoarea umanioarelor, cu deosebire a beletristicii. Noica, ale cărui cărti filosofice s-au bucurat si se bucură de o mare audientă, de multi percepute (dar si Ontologia sa?) ca literatură, socotea, ne reaminteste autorul nostru, că stiinta este un univers teoretic închis, pierzîndu-si semnificatia culturală. Poate, de aceea, Noica a respins decis si constant întelegerea filosofiei ca stiintă. Aceasta chiar dacă dl. M. Flonta consideră că e exagerată opinia păltinisenilor că Noica este filosoful prin excelentă, cu prestigiul autoritătii supreme în toate ale filosofiei. De fapt, există, cum arătam mai înainte, două culturi filosofice în lumea românească. Iar directia scientist-rationalistă maioresciană cîstigă în dimensiune prin cartea postumă a lui Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, asezîndu-se pe acelasi piedestal (dacă nu chiar mai sus) cu opera lui Blaga sau Nocia. Dar (voi reveni la lucrarea lui M. Florian) Recesivitatea nu e citită mai de nimeni, pe cînd opera lui Noica se bucură de un mare interes. E, repet, aici confuzia dintre filosofie si literatură, cărtile lui Noica fiind considerate mare literatură. Si nu e vorba numai de actul creator în sine, socotit similar operei de artă. Dl. Flonta are dreptate să releve că atitudinile marcînd despărtirea de Noica (ale d-lor Al. Paleologu si Gabriel Liiceanu) se datorează fugii filosofului de literar-cultural si afundarea în sistem, speculatia sistemică opunîndu-se filosofului scriitor. Asadar, încă o dată, actele despărtirii spectaculoase de Noica (mai ales în cazul d-lui Al. Paleologu) pledează cauza filosofiei ca artă, respingînd aplecarea spre filosofia speculativă sistematică de care s-a făcut "vinovat" Noica. De fapt, crede dl. Mircea Flonta, filosofia ca speculatie ultimă si filosofia ca reflectie liberă sînt ipostaze ale aceleiasi culturi filosofice, încadrate în traditia culturii umaniste.

Dintr-o altfel de perspectivă, cam aceeasi chestiune fundamentală e discutată în studiul Eclectismul ca maladie filosofică. Aici apare, în prim plan, ideea că istoricii filosofiei nu sînt, de fapt, filosofi. Filosoful de catedră e asimilat cu situatia unui ghid de muzeu. De aici primejdia cameleonismului filosofic, profesorul expunînd detasat toate operele filosofilor. Ba chiar P.P.Negulescu, unul dintre descendentii lui Maiorescu, socotea, într-o carte a sa (la origine un curs universitar) că istoricul obiectiv al ideilor trebuie să renunte deliberat la evaluare critică atunci cînd înfătisează marile constructii filosofice. Critica e admisă, din această perspectivă, numai atunci cînd se constată inconsecvente la un gînditor de primă mărime. De fapt însă istoricul filosofiei are totdeauna propria sa filosofie, încît opinia lui Negulescu este o aspiratie iluzorie. Expunînd opera altor filosofi mari, o face din perspectiva propriei filosofii. Dar, neîndoielnic, există primejdia (asemenea unei maladii) a eclectismului filosofiei de catedră, desi, adesea, (cum a fost cazul lui Maiorescu) optiunea se petrece chiar în alegerea acelor filosofi înfătisati de la catedră. În sfîrsit, apropiat ca zonă de preocupări este studiul Cultură filosofică si gîndire filosofică. Aici reapare marea antinomie dintre cele două scoli filosofice românesti, cea a lui Maiorescu si cea a lui Nae Ionescu, întrucît adversarii filosofului interbelic au fost descendentii maiorescianismului. (Am citit recent al patrulea volum din jurnalul lui C. Rădulescu-Motru, cuprinzînd însemnările sale din 1946. Aici mărturiseste: "în intima mea convingere, cursurile tinute la Universitate de Nae Ionescu nu erau originale, ci luate după diferiti filosofi germani pe care el însă nu-i cita"). Reactie postromantică fată de filosofia academică, cu ecouri ale vitalismului si ale nietzscheianismului, Nae Ionescu a considerat filosofia autentică o reflectie liberă, opusă rationalismului si scientismului. Studierea operelor filosofice ale antecesorilor, în scop de exegeză si comentare, era contestată si repudiată, ca si apelul la exegezele unor autorităti în materie. Încuraja si practica reactia spontană a unei minti proaspete, eliberată de idolii culturii filosofice conventionale. Pornind de la mărturisirile lui Mircea Vulcănescu, autorul nostru aminteste că Nae Ionescu a refuzat să scrie cărti de filosofie nu numai din comoditate sau datorită angrenării în alte activităti (de la jurnalistică la politică) ci datorită unei atitudini fundamentale. Nu există, socotea el, filosofie ci numai filosofare. În fond, precizează dl. M. Flonta, Nae Ionescu a transportat chestiuni complexe si dificile ale filosofiei teoretice din mediul lor propriu, pe tărîmul filosofiei usoare si populare. Cursurile sale erau, desigur, seducătoare, creind în mintea auditoriului impresia că gîndurile si observatiile atunci se nasc, ca o improvizatie inspirată. Primejdiile erau inevitabile. Întrebarea e "dacă prima obligatie a profesorului nu este totusi de a exersa gîndirea analitică si critică a celor ce-l ascultă si nu de a cîstiga adeziunea acestora la credintele sale personale prin puterea de antrenare a spectacolului pe care îl oferă exercitiul viu la gîndirii, putere ce o poate depăsi pe cea a celei mai rafinate retorici". Si: "Învătătura lui Nae Ionescu ne apare drept problematică nu prin aceea că-i cere celui ce se interesează de filosofie să gîndească si să regîndească totul cu propria lui minte, ci în măsura în care respinge din capul locului sugestia că evolutia gîndirii filosofice nu este doar o succesiune de lumi închise ci poate să reprezinte si o înăltare în care rezultatele analizelor întreprinse de antemergători fac posibile noi initiative, care se sprijină pe ele si le înglobează oarecum, într-o formă corectată... Nici un om activ din punct de vedere filosofic, nu se poate dispensa fără sanctiune de aceste instrumente". Păcat că dl. Mircea Flonta nu aminteste de sistemul plagiatului practicat de Nae Ionescu, intuit de Rădulescu-Motru, si dovedit, în ultimii ani, prin clasica metodă a asezării textelor pe două coloane, de d-l Alexandru George si d-na Marta Petreu. Oare nu de aceea, întreb, a evitat Nae Ionescu să-si publice cursurile sale, apărute postum, si acum reeditate în ritm sustinut?

În sfîrsit, mult bogat în întelesuri este studiul Ambitia sistemului. Aici se pune în evidentă faptul că trei gînditori, situati pe postamente filosofice atît de deosebite, Lucian Blaga, Constantin Noica si Mircea Florian au ambitionat să-si închidă cugetarea într-un sistem. Evident, se prezintă, în originalitatea lor funciară, cele trei sisteme, retinînd observatia judicioasă că sistemul lui Noica, spre care a aspirat ardent, a rămas neîncheiat. Blaga, spirit eminamente artistic, a fost atras de sistem si datorită prestigiului de care se bucura în ochii săi, simetria propusă de estetic. Iar Noica stia bine că filosofiile majore sînt, toate, sisteme. De aceea si-a intitulat al doilea volum din Devenirea întru fiintă, Tratat de ontologie. De o bună prezentare are parte tendinta sistemică a lui Mircea Florian, întruchipată în cartea sa postumă Recesivitatea ca structură a lumii, cu căutarea unei formule a universului, exprimată prin cuplurile conceptuale atît de diversificate, care au parte, în studiul d-lui M. Flonta, de o atentă analiză.

Dl. Mircea Flonta a publicat o carte de filosofie care se citeste cu mult interes. De aceea, tocmai, o recomand călduros.

Mircea Flonta, Cum recunoastem Pasărea Minervei? Reflectii asupra perceptiei filosofiei în cultura românească. Editura Fundatiei Culturale Române, 1998.