Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O pagină „antieminesciană“, uitată, a lui Vasile Lucaciu de George Vulturescu

Ironia sorţii a făcut ca „galaxia” antieminescienilor să apară la Blaj, oraşul („fântână a darurilor” numit de Petru Pavel Aron, sau „şcoală a şcolilor româneşti” – Timotei Cipariu) spre care tindea inima lui Mihai Eminescu şi pe care-l saluta, prin 1866, cu aceste cuvinte evlavioase: „Te salut din inimă, Româ mică! Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să-l pot vedea”. Aici va publica – întâi în foileton, apoi sub forma unei broşuri – canonicul Alexandru Grama „studiul critic” Mihail Eminescu (Blasiu, 1891, Biblioteca Unirea) devenit izvor de opinii pentru „antieminescieni” – profesorul Ioan Gherman, istoricul Augustin Bunea(1 şi alţii. Alături de ei în Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu(2 din 2002 figurează şi... Vasile Lucaciu. Spun „figurează” pentru că la pag. 413-141, în volumul 2 al Corpus-ului, este introdusă o aserţiune la capitolul despre studiul lui Grama, o „interesantă opinie” dintr-un material trimis Academiei Române în 1952 de prof. Iosif E. Naghiu. Reproducem finalul aserţiunii: „...Cartea lui Grama creează un curent antieminescian, puternic la Blaj, până pe la începutul secolului XX. Unirea din Blaj atacă vehement, nu numai pe Eminescu, ci şi pe toţi care vorbesc bine despre Eminescu... [ …]. Antiemienscianismul blăjan e îmbăţişat şi de Vasile Lucaciu, directorul Revistei Catolice de la Baia Mare, în care apare articolul antieminescian Poetul Eminescu şi biserica catolică…” (p. 414). Îngrijitorii ediţiei critice a Corpus-ului (I. Oprişan şi Teodor Vârgolici) reproduc această scrisoare fără să adauge numărul, data şi anul apariţiei articolului din revista lui V. Lucaciu. O explicaţie există: Revista catolică este greu de consultat – ea nu se găseşte în colecţii integrale, ci doar în numere disparate (Baia Mare, Şişeşti – Complexul muzeal „V. Lucaciu”, Cluj-Napoca – Biblioteca „L. Blaga”). Chiar în Satu Mare – unde a apărut prima dată, în 1885(3 – nu poate fi găsită. La aceste greutăţi adăugăm o părere proprie: lipsa referinţelor la acest articol apărut acum …134 de ani credem că indică o temere falsă, teama de a nu ştirbi prestigiul marelui luptător pentru unire a românilor ardeleni, Vasile Lucaciu…
După Memorialistica(4 lui Ioan Slavici, preotul-luptător pentru cauza românilor (născut în localitatea sătmăreană Apa, la 22 ian. 1852) a fost singurul (primul?) sătmărean care s-a întâlnit cu M. Eminescu. În capitolul La Viena el aşază în „cercul restrâns” din jurul lui M. Eminescu pe V. Lucaciu, din părţile Sătmarului (pag. 27). Putem să-l credem pe şirian pentru că paginile sale „şi-au cucerit recunoaşterea” (D. Vatamaniuc) dar şi pentru că el deja cunoştea la acea dată Sătmarul, unde în 1868, îşi susţinuse examenul de maturitate. Cât despre datele „de pe teren” ele sunt acestea: V. Lucaciu era născut la doi ani după M. Eminescu, în 1852. Botoşăneanul era student la Viena în perioada 1869- 1872. V. Lucaciu pleacă la studii la Roma în 1868, iar în 1870 obţine titlul de Doctor „Magna cum Laude”. Or, se ştie, drumul ardelenilor spre Roma era, în acea perioadă, prin Viena, iar legătura strânsă dintre studenţii de la „Sf. Barbara” din Viena şi cei de la „De Propaganda Fide” din Roma îi putea aşeza faţă în faţă, în momentele dese în care V. Lucaciu se va fi oprit prin Viena, zăbovind între studenţii români ale căror preocupări religioase-culturaleistorice le cunoştea şi îl interesau. Dar referinţe, relatări ale lui V. Lucaciu privitoare la aceste (posibile) întâlniri ne lipsesc. Rămâne doar relatarea în alb-negru a lui Ioan Slavici. De mirare, deoarece V. Lucaciu primea vederi de la I.L. Caragiale – alt prieten al lui Eminescu – în Laczfalu (Şişeşti), comitatul Szátmar, încheiate astfel: „Cu dragoste şi respect, al dtale devotat prieten şi admirator, Caragiale”(5. Iar o parte dintre persoanele înscrise de I. Slavici în „medalionul” de la Viena vor rămâne în jurul lui V. Lucaciu. (Nicolae Oncu, membru în Comitetul PNR, I. Bechnitz, în redacţia Tribunei alături de I. Slavici) Să fi rămas umbre, faţă de M. Eminescu, în sufletul preotului sătmărean după articolul din Revista Catolică?

*
Pe gânduri „antieminesciene” ne pune nu atât textul articolului din Revista Catolică – Poetul Eminescu şi Biserica Catolică, apărut în Anul V, Fascicolul III-IV, î15 – 28 februarie 1891, cât coincidenţa cu anul apariţiei „studiului critic” al canonicului Al. Grama din Blaj – 1891. Din incipitul articolului lui V. Lucaciu avem o altă nedumeririe: el ia în discuţie un text eminescian scris înainte cu vreo „dece ani”! De ce o replică atât de târzie dacă nu sub influenţa lui Al. Grama? Iată textul lui V. Lucaciu: „Diarul bucurescean «Timpul» a început a reproduce unele dintre numeroasele articole scrise de Eminescu acum sunt vre-o dece ani, când colabora la acelaşi diar. Din aceste articole reproducem şi noi pe cel intitulat Religia, în care autorul printre unele inecsactităţi sau ambiguităţi pe cari le vom rectifica la urmă, recunoasce imensele merite ce le are catolicismul faţă de civilisaţiunea…”
Este menţionat „pomenitul diar”: nr. 12, din 1891. Dar textul iniţial apare în Timpul, 14 martie 1880. V. Lucaciu îl reproduce acum, aproape în întregime, la doi ani după moartea lui M. Eminescu. Un război…în numele catolicismului? Evidenta înrâurire a lui Grama transpare. Recunoscându-i „poetului-gazetar” „aprecierile favorabile” pentru Biserica Catolică – „cu atât mai vârtos, cu cât pe de-o parte Eminescu nîa aparţinut acestei Biserici”, V. Lucaciu pare a-i reproşa aceleaşi idei combătute de Grama – influenţa nefastă asupra tineretului. Rândurile preotului din Şişeşti sunt pline de ambiguitate: „...căci împregiurul numelui său s’a escitat după moarte, mai cu seamă printre tinerimea noastră un fel de entusiasm ce s’a părut a fi un cult cu adevărat păgânesc. Dicend aceste noi constatăm numai un fapt, iarînu detragem nimic din meritul poetului, măcar-că din punct de vedere creştinesc meritele i-se perd cu totul în Nirvana pe care a cântatîo....”

*
Explicaţia acestui „antieminescianism” credem că nu este de căutat atât în rândurile lui V. Lucaciu, cât în extensiunea curentului blăjan apărut în urma cărţii lui Al. Grama care, am văzut, a cuprins şi alţi clerici sătmăreni (Vasile Patcaşiu). Dacă, într-un anume fel, era îndreptat împotriva poeziei lui M. Eminescu tot atât de adevărat este că el se răsfrânge mai adânc, spre „critica lui Maiorescu în contra şcoalei Bărnuţiu, în contra şcoalei etimologice a lui Timotei Cipariu, sufletul culturii romano-catolice de la Blaj...”, după cum demonstrează studiul lui Mihail Dragomirescu, (Critica „ştiinţifică” şi Eminescu(6. În cazul lui Vasile Lucaciu – preot cu sufletul spre Blaj şi Roma – atitudinea este mai veche decât a lui Grama, găsindu-şi izvoarele „în causa dezvoltării limbii şi a ortografiei limbii române”, proiect ortografic prezentat de Titu Maiorescu, în calitate de ministru, Academiei, în 8 aprilie 1880. Reacţia „inteligenţei române din Satu Mare” a fost evidentă şi rapidă: în 23 aprilie 15 mai 1880 are loc o conferinţă la Homorod (în casa parohului – poet George Marchişiu) care va trimite o telegramă de protest preşedintelui Academiei, Ioan Ghica. Textul arată că „mulţi din publicul românesc nu sunt de părerile manifestate în proiectul d-lui Maiorescu”, pe care-l consideră „după convingerea noastră este un atentat contra limbii române”(7. Telegrama este semnată de protopopul de Satu Mare Ioane Marcu – preşedinte, iar ca secretar – Vasile Lucaciu. Între semnături figurează şi... Ioane Sălăgianu (Ioan Silviu Sălăgianu). O ironie a sorţii: toţi sătmărenii erau atunci „lepturişti” din „mantaua” lui Arune Pumnul, profesorul lui Mihai Eminescu... Dar, în joc pentru canonicii sătmăreni (V. Lucaciu, Ioane Marcu, George Marchiş) era aparteneţa faţă de Roma a bisericilor greco-catolice pe care le slujeau. Eminescu parcă prevăzuse (într-o însemnare referitoare la sistemul etimologic al lui T. Cipariu, în ms. 2257, f.85) fisurile dintre reprezentanţii unor confesiuni care scindau unitatea fiinţei naţionale (sau, cu cuvintele lui Ieronim G. Bariţiu: „polipul confesional” care „roade inima şi măduva românilor”.

Note:
1 Septimiu Pop, Curentul antieminescian în Ardeal, în vol. Caravanele Ardealului, Cluj, 1938, pp. 65-70.
2 Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu, Secolul XIX, vol. II, Ed. Saeculum I. O, Buc., 2002, p. 414.
3 Accesul greu la o colecţie completă, imposibilitatea referinţelor la o presă religioasă în anii comunismului au perpetuat datări încă neclarificate. Reţinem pe cele ale lui Lucian Predescu (Enciclopedia României „Cugetarea”, Material Românesc Oameni şi Înfăptuiri, 1940. Cităm după ed. Anastatică a Ed. Saeculum I.O. şi Vestala, Buc., 1999, p. 724) în trei etape: Satu Mare (oct. –dec. 1885); Baia Mare (ian.-martie 1886 şi oct. 1887); Şişeşti (ian.-oct. 1889 şi 15 ian.-iulie 1891). Valeriu Achim (Nord-Vestul Transilvaniei, cultură naţională şi finalitate politică, 1848-1918, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1998, p. 369 şi urm.) împarte activitatea revistei în două perioade: una „de patru ani” (1886-1890) şi a doua „de trei ani” (1903-1905), imprimate – în ambele perioade – la tipografiile din Baia Mare ale lui Michael Molnár şi Vánási Ştefan. Într-o altă lucrare a lui Gabriel Vasiliu (Preocupări de limbă în presa românească din Transilvania, Ed. Napoca Star, Cluj, 2001, p. 125) periodicitatea revistei este aşezată între anii 1883-1891 la „Sătmar – Baia Mare – Şişeşti”. În cercetarea noastră (Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar 1700-2000, Ed. Muzeului Judeţean Satu Mare, 2000, pp. 188-190) arătăm că imprimarea s-a făcut la Satu Mare, „ediţiune a Tipografiei Libere”, de la Anul I, nr. 1 (sept. 1885) la nr. VI (febr. 1886) şi la Baia Mare, în Tipografia lui Michailu Molnár, de la nr. VII (oct. 1886) până la încetarea seriei.
4 Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut. Memorialistică – Publicistică, Ed. Institutului Cultural Român, Buc., 2004, pag. 27.
5 cf. Iulian Negrilă, articolul I.L. Caragiale – repere istorico-literare, Arca, VI, nr. 10-12, 1995, p. 89-96; vezi şi facsimil cu textul unei vederi în „Pro Unione”, Baia Mare, V, nr. 1-2, (13-14), iulie 2002, p. 137.
6 Corpusul receptării...., vol. 3, p. 385.
7 Dr. Vasile Lucaciu. Luptător activ pentru unirea românilor, texte alese, ediţie şi note critice de dr. Ion Iacoş, dr. Valeriu Achim, Ed. Gutinul, Baia Mare, 2000, p.29.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara