Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
O nouă publicaţie: Grai - Despre locvacitatea barocă de Pavel Şuşară


Numărul 1 al celei mai tinere publicaţii din România a apărut recent la Bistriţa. Revista se numeşte simplu, pregnant şi definitiv, Grai, iar editorul său este Asociaţia culturală Alumar, condusă de Vasile Vasinca şi Radu Feldorean, doi oameni de afaceri care se află într-o relaţie specială cu spaţiul culturii, cel din urmă chiar ca practician în domeniul artelor vizuale. Prima întrebare care se naşte legitim în faţa unui asemenea eveniment este extrem de banală şi de previzibilă: ce-şi propune revista şi ce segment încearcă ea să acopere într-un perimetru cultural din ce în ce mai solicitat? Răspunsul este prezent chiar în acest prim număr, atît în succintul text/program de pe prima pagină, cît şi în conţinutul narativ şi în arhitectura plastică a revistei. Grai încearcă să aducă în acelaşi spaţiu, într-o simultaneitate perceptibilă chiar de la nivelul machetei, literatura şi artele plastice. Nu despre ilustraţii care să acompanieze textul este vorba, însă, aici, şi nici despre texte care să spargă, prin fluenţa lor grafică, ermetismul unor imagini dominante, ci despre două forme de existenţă culturală şi de exprimare simbolică, despre două principii ireductibile ale spiritului, adică despre Text şi Imagine. Ceea ce defineşte, de la bun început, acestă revistă este chiar prezenţa ei materială, calitatea ei de obiect exemplar şi valoarea asumată de produs artistic. Cu un format neobişnuit, care se dezvoltă pe înalt - 28,5/14,5 cm x 204 pag. - ea se împarte median, fiecare pagină mare incluzînd, de fapt, două pagini de text, succesiunea realizîndu-se pe verticală. Dar dincolo de aceste niveluri mai mult sau mai puţin mecanice, al căror scop este atît simultaneizarea lecturii, cît şi impunerea unei anumite plasticităţi a paginii, interiorul revistei este construit cu o voluptate barocă în care textul, imaginea, forma şi substanţa propriu-zisă a culorii şi a hîrtiei se întîlnesc într-un mod fatal. Depăşind acest prim nivel, pe acela global, şi făcînd un pas mai departe, spre conţinutul său mai restrîns, revista Grai este preocupată indubitabil de două genuri constitutive ale culturii, şi anume de literatură şi de artele vizuale. Dacă spaţiul larg al literaturii este sugerat prin componenta creaţiei propriu-zise sau prin eseistică şi exegetică, indiferent de tematica lor nemijlocită, segmentul vizual se sprijină pe simpozionul de pictură de la Colibiţa, unul dintre evenimentele artistice care s-au impus cu putere în ultimii ani. Multitudinea vocilor, şi într-o parte şi în cealaltă, derivă, de fapt, din acest fenomen care se aşază el însuşi pe un principiu cumulativ, pe un criteriu al multiplicităţii, dar numele care se întîlnesc aici demonstrează în mod nemijlocit vigoarea proiectului şi densitatea construcţiei sale.

În vreme ce autoritatea segmentului literar se sprijină pe numele lui Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Breban, Constanţa Buzea, Paul Miron, Ion Mureşan, Ion Papuc, Adrian Popescu, Ion Pop, Victor Felea, Andrei Marga, Alex. Ştefănescu, Eugen Simion, Alexandru Cistelecan, Lucian Vasiliu etc., cea a componentei artistice se constituie prin prezenţe precum aceea a lui Horia Bernea, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Alexandru Chira, Onisim Colta, Mihai Sârbulescu, Vasile Varga, Ştefan Sevastre, Marcel Lupşe, Mihai Horea, Ion Nicodim, Florin Niculiu, Dan Mohanu, Horea Paştina, Ioan Sbârciu, Liviu Mocan, Titu Toncian, Bogdan Vlăduţă etc. Literatura şi arta plastică sînt, aşadar, principii constitutive şi forţe generatoare, ele dau măsura unui proiect general şi anvergura unei aspiraţii culturale, dar nucleul revistei îl constituie doi mari artişti ai ultimelor decenii, un poet şi un sculptor, adică Ioan Alexandru şi Vasile Gorduz.

Despre această întîlnire, deloc întîmplătoare, am scris cu un alt prilej, într-un text care ar fi trebuit să apară chiar în revista Grai, însă în economia proiectului este mai puţin importantă relaţia directă dintre cele două mari personalităţi şi mult mai relevantă asocierea lor ca ipostaze tipice de manifestare a unor mari energii creatoare. încetul cu încetul, ca în imaginea didactică a sferei logice, faptele se restrîng, abstracţiunile se încarcă de fapte concrete pentru ca, finalmente, concretul să debordeze şi să învăluie totul ca o cădere de ape. De la text şi imagine la literatură şi artă, iar de aici la Ioan Alexandru şi Vasile Gorduz, iată un traseu care se îmbogăţeşte pe măsură ce se restrînge şi o plajă de investigaţie care determină aproape organic natura materială a revistei, expresia şi corporalitatea ei. De fapt performanţa grafică a Grai-ului se naşte tocmai din această glosare infinită pe marginea existenţei Poetului, a întrupării sale în viziunea Sculptorului şi a lumii pe care amîndoi o generează şi o dezvăluie. Dar cum la început a fost Cuvîntul, iar Ioan Alexandru şi-a făcut din Logos o obsesie a creaţiei şi un partener absolut în ordine spirituală, traseul pămîntesc al poetului şi ritmurile creaţiei sale mişcă întregul mecanism al mesajului şi al arhitecturii revistei. Centru absolut al acestei lumi de hîrtie, de imagini şi de iluzii, Poetul trece dintr-un registru în altul asemenea unei făpturi miraculoase, străbate istoria şi aproximează mitul, coboară în cotidian şi se înalţă, apoi se pierde în transa mistică şi în rostirea profetică. Imaginea documentară ca argument al trecerii prin lume, textul olograf ca substanţă reziduală a unei mari combustii şi poezia definitivă, transpusă în abstracţiunea rece a tiparului, toate acestea îşi unesc forţele spre a construi un portret copleşitor, dinamic şi hieratic în aceeaşi măsură. Dacă materialului iconografic îi mai adăugăm şi nivelul narativ, acela în care creaţia, confesiunea şi exegeza învăluie în aburii exemplarităţii aceeaşi făptură unică a Poetului insurgent şi smerit deopotrivă, avem, în linii mari, structura explozivă a unui proiect publicistic ieşit din comun prin performanţa tehnică şi prin încrederea inocentă în eficienţa actului de cultură.

Privit în linii mari, primul număr al revistei Grai este unul remarcabil, poate chiar atins uşor de o anumită puritate romantică a aspiraţiei, însă în amănunt el deconspiră o evidentă laxitate a criteriilor. Ceea ce, pînă la un punct, este voluptate a discursului şi predispoziţie pentru rafinamente baroce, de la acel punct încolo există în mod serios riscul căderii în dezordine. Diversitatea iconografică, realizată prin juxtapunerea unor interese complet diferite, este la un pas de a comunica mesaje incoerente nu numai din punct de vedere formal, ci şi dintr-o perspectivă mult mai gravă, cum ar fi aceea axiologică. Mutatis mutandis, exact aceleaşi disfuncţii se regăsesc şi în segmentul literar. Alături de texte remarcabile, unele de-a dreptul antologice, se insinuează destule de un nivel cu totul irelevant. Riscul major al unei publicaţii tematice - de fapt riscul oricărei acţiuni cu o tematică bine precizată în prealabil - este acela de a sacrifica valoarea pentru a salva tema. Din această pricină tematica însăşi poate suferi un grav proces de diluţie, ajungîndu-se, finalmente, în situaţii cu totul paradoxale în care, prin exces, ea devine un factor de autosubminare. într-o asemenea situaţie, problema fundamentală rămîne păstrarea unui echilibru stabil între temă şi nivelul tratării ei. Chiar dacă Grai nu se găseşte acum într-o situaţie critică, de multe ori proximitatea pericolului este reală şi ameninţătoare. Dincolo de elanurile construcţiei şi de fascinaţia pentru sunetele rare şi pentru bucuriile tactile, mare grijă la colaboratori şi la repertoriul de imagini. Pentru că varietatea nu trebuie să eşueze în incongruenţă, după cum nici generozitatea nu înseamnă suspendare a criteriilor.