Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
O nouă critică de direcţie în cultura română? de Nicolae Manolescu


Într-o recenzie entuziastă, nu şi entuziasmantă, din „Observator cultural“ nr.427, la culegerea de articole a lui C. Rogozanu, Carte de muncă (Editura Tact, Cluj-Napoca, 2013), Paul Cernat scrie: „E de remarcat faptul că platforma Critic/Atac – în opinia mea, cea mai importantă iniţiativă intelectuală a ultimilor ani – numără, printre iniţiatorii ei, puţini economişti, sociologi sau politologi. Aceştia s-au adăugat pe parcurs. Tonul l-au dat absolvenţii de Litere şi Filosofie...”.

Despre portalul cu pricina sau despre paginile din „Vatra” târgmureşană ale protagoniştilor lui, s-a mai scris în România literară, cu o mirare repede transformată în stupefacţie. Paul Cernat ne asigură acum că e vorba de o platformă ideologică, menită a reinventa critica de direcţie, al cărei merit principal constă în renaşterea „postdecembristă a stângii intelectuale, independente, într-o cultură fascinată până la dogmatism – un dogmatism provincial şi posttraumatic – de elitismul mesianic, pretins reformist şi civilizator, al dreptei globaliste şi corporatiste, în variantă libertariană şi neoconservatoare”. Îşi înţelege oare Paul Cernat propriul discurs, mustind de adjective ideologice, inspirat, evident, din acela al creatorilor platformei cu pricina? Am unele îndoieli în privinţa asta, citind ceea ce urmează: „O dreaptă partizană şi fanatică pentru care orice critică mai ofensivă ce tinde să-i deconstruiască privilegiile şi hegemonia este, fie diabolizată ca aberaţie politic corectă, fie denunţată drept comunistă, rusofilă şi antioccidentală, pe o logică de Război Rece ce continuă să facă ravagii”. Nu sunt sigur că Alex Cistelecan şi compania se vor arăta fericiţi că recenzentul le spală obrazul de acuzaţii, precum cele enumerate mai sus. Antioccidentali s-au proclamat, nu o dată, ei înşişi. Ca şi comunişti: o dispută recentă i-a opus pe marxiştii de pe platformă leniniştilor. Poate rusofilia să se preteze la oarecare dezbatere, dat fiind că, dintre patronii spirituali ai junilor de la Critic/Atac, Marx şi Lenin au fost evrei, iar Mao, chinez. Rămâne chestiunea privilegiilor şi hegemoniei dreptei. Ea merită o discuţie aparte.
Încă de pe timpul primei campanii antielitiste, am atras atenţia asupra faptului că elitele sunt, pur şi simplu, diabolizate. Şi nu dreapta a avut instinctul diabolizării stângii, ci invers. Îmi amintesc foarte bine dezbaterea de acum aproape zece ani organizată de România literară pe această temă la Clubul Anonimul, cu participarea ambelor părţi. Argumentele antielitiştilor n-au fost nici o clipă teoretice, ci practice şi au constat din capul locului în refuzul elitismului, nu atât ca ideologie, cât ca formă de dominaţie ideologică. De hegemonie, aşa dar. Asta era adevărata lor obsesie. Nu-şi puneau problema justeţei punctului lor de vedere, nici aceea dacă meritau un prestigiu intelectual comparabil cu al elitiştilor. Voiau să le smulgă acestora din mână puterea culturală. Aşa că apelau la cel mai ieftin populism: poporul era creatorul real de cultură şi el era ţinta ironiilor elitei. Cât despre privilegii, ideea li s-a clarificat antielitiştilor noştri ceva mai încoace, când au legat elitele de dânşii inventate de puterea politică. Mai precis, când intelectualii din grupul de la GDS şi de la ICR şi-au afirmat deschis opţiunea pentru partidul aflat la putere şi pentru preşedintele Traian Băsescu. Contestarea opţiunii nu s-a făcut în numele unei concepţii, ci în numele unei adversităţi politice, în plus, una cât se poate de personalizată. Nu ideea ca atare de elită a contat, ci personalităţile pe care antielitiştii le identificau drept beneficiare ale privilegiilor. Nu o bătălie ideologică s-a purtat, în definitiv, ci o luptă pentru putere. Care s-a sfârşit prost pentru antielitişti dintr-o cauză simplă: au forţat nota, aliniindu-se pe platforma pe care Paul Cernat o consideră, am văzut, „cea mai importantă iniţiativă a ultimilor ani”. Din păcate pentru ei, platforma a rămas şi va rămâne marginală, pentru că e radicală şi iresponsabilă. Într-un moment în care vechiul socialism devine peste tot o social-democraţie modernă, a proclama un nou leninism sau maoism nu e profitabil nici ideologic, nici politic. Iar Paul Cernat dă dovadă de o naivitate care mă lasă perplex descriind proiectul de la Critic/Atac în cuvinte înălţătoare: „Nivelul ridicat al discursului, pluralismul (sic) efervescent al vocilor, conexiunile internaţionale (cu alţi marginali! – N.M.), reactivitatea la marile teme sociale, economice, politice, culturale şi ideologice ale actualităţii (nu e cam mult? – N.M.), dar şi independenţa de atitudine, distanţa faţă de orice înregimentare partinică, PSD included –, dar este oare PSD-ul de stânga, mai ales după epoca Năstase? – au reinventat critica de direcţie.” Mă gândesc cu îngrijorare la posibila referire subtextuală la Titu Maiorescu. Mai ales că „Înapoi la Gherea!” i-a trecut prin minte lui Paul Cernat ca o eventuală „ricanare, bagatelizare sau ignorare a actualităţii autorului Neoiobăgiei” de către elitişti şi acoliţii lor. Mărturisesc ruşinat că n-am prevăzut că foşti studenţi ai mei ar putea într-o zi să sfideze tot ce i-am învăţat despre Maiorescu şi să considere că am ricanat, bagatelizat şi ignorat actualitatea, Dumnezeule mare al criticii!, lui Gherea. Cel cu arta cu tendinţă şi care îi oferă autorului recenziei calamburul tendinţei cu artă la care ar tinde noii stângişti.
Doar un cuvânt în încheiere despre C.Rogozanu, pretextul lui Paul Cernat de a se întoarce la Gherea. Mi-am manifestat de mai multe ori decepţia pe care acest strălucit fost student al meu mi-a provocat-o asumându-şi cauze greşite şi dinainte pierdute. Îi cunoşteam antipatia ideologică faţă de Andrei Pleşu şi faţă de elite de pe vremea când credeam că va deveni cronicarul literar al României literare. Dar să scrii un articol precum cel din Critic/Atac în care să califici sprijinul acordat culturii de către unele, nu multe, autorităţi locale sau centrale drept rasism (aţi citit bine!) în raport cu lipsa de susţinere de către aceleaşi instituţii a maneliştilor este departe de a fi o probă de inteligenţă. De ce Pleşu, da, şi Salam, nu: iată oribila discriminare a cărei denunţare îl aduce pe C.Rogozanu în pragul falimentului intelectual. Dacă nu acord platformei Critic/Atac nici o şansă de a deveni o nouă direcţie critică este, nu numai pentru că (din fericire!) nici actualitatea lui Gherea, nici a lui Lenin nu mi se par idei de viitor, dar şi pentru că lipsa deplină de spirit critic a protagoniştilor îi conduce la comentarii de un enorm ridicol, bazate pe cea mai tendenţioasă confuzie populistă de valori. O direcţie nouă în cultura română? Nici vorbă, Paul Cernat! Una cât se poate de veche de pe vremea copilăriei comunismului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara