Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O notă de subsol de Mircea V. Ciobanu

Există norme academice, norme redacţionale şi editoriale. Fiecare colocviu şi comisie de licenţă impune propriile rigori sau face trimitere la instanţele consultative şi la autoritatea decizională supremă. Nu se cere respectarea logicii, rigurozitate, argumentare sau relevanţă, dar e obligatorie respectarea strictă a regulilor „academice” sau, după caz, „redacţionale”, privind notele de subsol (şi tot paratextul). Un fel de răzbunare a „rădăcinii” pe „frunze”, în siajul democratizării spaţiului cultural şi al triumfului undergroundului?

Având în vedere că trimiterea la subsol înseamnă, în realitate, trimiterea la empireul autorităţii, îmi vine în minte imaginea închipuită de Bernard de Chartres (o invocă şi Matei Călinescu în Cinci feţe ale modernităţii). În viziunea acestuia, noi suntem piticii cocoţaţi pe umerii uriaşilor predecesori, care vedem mai multe şi mai departe. Nu pentru că vederea noastră ar fi mai ageră sau am fi mai înalţi, ci pentru că folosim, ca scară (aş zice: ca postament pentru propria-ne mărire), statura lor gigantică. Primele note de subsol trimiteau la informaţiile anterioare. Fie şi plasate în josul paginii, ele spuneau: „vezi mai sus”. Legătura cu autoritatea supremă, cu empireul argumentului se regăseşte şi aici.

Nota de subsol e hypertextul cel mai la îndemână: el stabileşte relaţia dintre text şi texte. Cea mai cunoscută construcţie cu linkuri de până la apariţia Internetului e Biblia cu trimiteri. Trimiterile sunt verigile care asigură unitate şi coerenţă unei cărţi scrise de cca 100-150 de autori pe parcursul a câtorva secole, transformând, de fapt, o bibliotecă într-o carte.

Paradisul textual din oglinda paginii, luminată şi aerisită generos, se alimentează energetic (se luminează, în ideea lui Blaga) din focul palid al infernului unei lumi apuse, înghesuit şi minimizat în subsolul foii. Odată ce am rostit sintagma: într-un loc al romanului lui Nabokov Foc palid, „comentând” nişte versuri, naratorul ajunge să comenteze comentariul ca atare şi să-l definească, printr-o sentinţă memorabilă: „viaţa omului nu este decât o serie de note de subsol la o vastă capodoperă obscură şi neterminată”.

Toată cartea fiind, în general, o însumare de note şi comentarii, prima idee care îţi vine în minte la lectura ei (din 2014 avem şi versiunea românească a cărţii, editată de Polirom) e ca Nabokov – aici mai curând profesorul şi criticul decât ficţionarul – a vrut să ne demonstreze (ori poate să parodieze excesul de zel al criticii universitare) ca un comentariu literar poate să fie mult mai amplu decât textul comentat (raportul e de aproximativ 30 pagini de text la 200 pagini de comentariu). Găsim aici confirmarea unei idei expusă ulterior de Umberto Eco (mai întâi în comunicarea intitulată Interpretare şi suprainterpretare, apoi în volumul Limitele interpretării): criticul scutura textul comentat până nu cad din el exact sensurile pe care le-a presupus.

De unde pasiunea pentru note? La sfârşitul anilor ’40, profesorul şi scriitorul ruso-american începe să ţină un curs despre Puşkin la Universitatea Cornell. Nicio traducere din Evgheni Oneghin nu corespundea rigorilor unui bun cunoscător al limbii ruse (şi al literaturii ruse), precum era Nabokov. Începe o aventură care va dura un deceniu şi jumătate („lumea mă va ţine minte ca autor al Lolitei şi al lucrării despre Oneghin”). Rezultatul direct a fost editarea propriei traduceri a romanului în versuri (cca 200 de pagini de carte în versiunea rusă) cu comentariile de rigoare (explicarea contextelor, a aluziilor şi a semnificaţiilor), care umpleau 1100 de pagini sau încă trei volume tipărite. Mai exact, romanul în versuri al lui Puşkin, cu tot cu studiul introductiv şi cu comentariile de rigoare, inclusiv despre rădăcinile africane ale lui Puşkin, despre cum trebuie traduse versurile ruseşti în engleză etc., ocupă 4 volume sau 1850 de pagini. În aceiaşi ani (1950-1966), Nabokov a scris romanele Lolita, Pnin şi Foc palid. Ultimul are structura (şi, în general, proporţiile) lui Evgheni Oneghin cu comentariile respective.

Există şi o versiune anecdotică a genezei romanului Foc palid. Poemul propriu-zis (cele 999 de versuri distribuite în patru cânturi) e scris în maniera lui Robert Frost. Nabokov (narator talentat, dar poet mai puţin inspirat) înţelegea că, oricât de bun, textul rămânea, oricum, o palidă copie a originalului (iată, aşadar, încă o explicaţie, de data asta freudistă, a titlului: Foc palid) şi atunci scriitorul ar fi inventat jocul cu „poemul comentat” sau cu „poemul inclus”, în care comentariul iese în prim-plan şi poemul nu mai este citit cu gravitatea care riscă să-l facă ridicol. Explicaţia „literară” a titlului prin trimitere la secvenţa din Timon din Atena („Luna e un hoţ, îşi fură lumina de argint de la soare”) este şi ea situată în zona comentariilor. Sau a „comentariilor”.

Nu ajungem până la a declara că nişte note şi comentarii pot salva un text, ironia lui Nabokov fiind prea evidentă în construcţia romanului, dar experienţa merită să fie bifată. În multe cazuri comentariul iese în prim-plan. „Paratextul” poate să anuleze „textul”, ori, cel puţin, să facă să-i tremure înţelesurile. Cine nu-şi aminteşte de „nota de subsol” din tabloul lui Magritte (care reprezintă o pipă): „Ceci n’ est pas une pipe”?!

Uimitoare capacitatea asta a romanului de a se deschide, în straturi. La început, cititorul e pus în gardă: Ce poate fi mai plictisitor pentru lectorul dornic de naraţiuni, de istorii, decât să citească o carte alcătuită din notele de subsol ale unui poem (am avut, de mai multă vreme, doar varianta on-line a traducerii în limba rusă a cărţii şi am încercat să citesc în modul clasic, alergând de la text la note şi viceversa – nu era o ediţie cu linkuri active – aşa cum făceam cu Ulise, tradus de Mircea Ivănescu, o experienţă oribilă, în ambele cazuri!)? Abia la o etapă avansată a lecturii cititorul înţelege câtă simetrie (de fapt, euritmie), câtă ţesătură şi arhitectură comună, integră, corelativă este aici, în labirinturile danteşti ale unui „subsol”. Naraţiunea te captivează în progresie şi ai deja impresia, la o anume pagină, că citeşti un roman, segmentat, adevărat, în capitole inegale, schimbând modulaţiile şi perspectivele naratoriale… astfel încât autorul, uneori, revine la comentarea sau imită comentarea clasică a unor versuri/ sintagme, pentru a nu uita că citim notele unui poem, nu o poveste…

La prima vedere, „comentariul” despre viaţa omului ca un serial de note de subsol explică natura notelor şi comentariilor. De fapt, el inversează perspectiva. Opera (capodopera) e scrisă, viaţa e doar o tentativă de a-i atribui un sens. Altfel spus, viaţa e o permanentă lectură, e tentativă de a citi lumea, de a înţelege Marele ei Text. Într-un sistem de oglinzi reciproc reflectante, viaţa şi opera, lectura şi textul se alimentează reciproc, într-un caleidoscop în care „devenirea întru Fiinţă” e o poveste despre cei slabi de înger, ea însemnând permanent „devenirea întru devenire”. Şi doar în acest sens lumea se perpetuează, raţional şi iraţional, deopotrivă.

Pe de o parte, subsolul e temelia pe care se ţine textul. Cariatida pe care, odată aşezat, textul vede mai mult şi mai departe. Pe de alta, aceste note şi comentarii sunt o derivată a textului, o extensie a lui, o proiecţie în viitor. Paratextul nu (mai) este un acaret facultativ la construcţia „de bază”, el e parte funcţională a textului, a cărţii. Iar uneori, iată, poate să devină partea lui centrală. Comentariul e literatură, nu e şcevaţdespre literatură.

Ironia pe care încercam s-o strecor în primul alineat, privind atenţia exagerată acordată notelor şi comentariilor s-ar putea să fie inutilă. Notele cer respectul pe care îl merită. Oricât de patetic spus, ele chiar sunt rădăcina.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara