Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O mărturie de Eugen Negrici

Pe cele mai multe dintre cărţile care contează într-o viaţă le ţii minte fiindcă ţi-au procurat, la vremea lor, satisfacţ iile senzoriale şi, uneori, spirituale de care aveai nevoie.
Jurnalul lui Sebastian se numără printre cele, extrem de puţine, care au izbutit performanţa de a-mi produce – la vârsta la care astfel de lucruri ţi se întâmplă foarte rar – o modificare de percepţie. Şi anume percepţia asupra perioadei interbelice. Mi-am pierdut iluziile cu privire la exemplaritatea, la statutul ei de ghid moral postrevoluţ ionar şi de legendară vârstă de aur a istoriei naţionale. Ca şi mitul Americii, mitul acesta mia intrat în viaţă de foarte devreme, din copilărie, purtat de frazele nostalgice ale părinţilor îngroziţi de ororile bolşevice, înglodaţi în lipsuri de tot felul şi speriaţi de ce le poate aduce ziua de mâine.
Adoptarea lui de către generaţia mea o pun pe seama nevoii de repere în vremuri nesigure şi dezamăgitoare. Dar şi a cunoştinţelor aproximative de istorie pe care ni le furnizau puţinele surse (neoficiale) la care aveam acces. În primii ani de după Revoluţie sub impresia jalnicei evoluţii a societăţii româneşti, luminescenţa perioadei interbelice a crescut nesăbuit.
Şi m-am surprins nu o dată, evocând, cu năduf – ca mulţi alţii şi ca şi cum aş fi cunoscut nemijlocit etapa – opulenţa şi rafinamentul oraşelor, imbatabila noastră monedă naţională, râvnită în lumea bună pariziană, libertatea presei, trăinicia principiilor democratice şi liberale, incomparabila noastră literatură şi incomparabilii ei reprezentanţi. Ciudat este că nu studiile istorice de primă mână, citite între timp, au izbutit să-mi clatine convingerile, ci chiar acest jurnal din care răzbate, la fiecare pagină, o tristeţe resemnată. E firesc să te întrebi cum ajunge un jurnal – adică locul unde toate „adevărurile” sunt trecute prin centrul unei subiectivităţi dezinvolte – să pară o oglindă fidelă şi să convingă.
La drept vorbind, ceea ce irită, de regulă, în jurnale, cât de celebru ar fi autorul, e făţărnicia, mai delicat zis, urmele prezenţei intenţiei, ale oricărei intenţii.
Nu puţini diarişti (francezii, cu deosebire) par a fi posedaţi de un demon al stilului care îi călăreşte, şoptindu-le: arată-le, descoperă-le geniul! Îţi vine greu, de pildă, să nu pui în seama forţei stimulatoare a invidiei, a invidiei literare, fireşte, fosforescenţa unor portrete inubliabile de confraţi. „Sincerităţile” scrupuloase, impresionanta, exemplara intransigenţă morală vădită în multe pasaje din jurnale camuflează, nu de puţine ori, o banală reglare de conturi.
Chiar imprudenta ignorare a convenţiilor, exhibiţionismul, fermecătoarea impudoare, care fac deliciul însemnărilor zilnice ale unor personalităţi cu un statut public impecabil, disimulează, adesea, dorinţa secretă ca acestea să fie legatarul, în eternitate, al unui portret complex şi uman.
Cele mai citite jurnale relevă astfel de seducătoare însuşiri.
Ele încântă, încântă şi cam atât. De altfel, veridicitatea faptelor şi acurateţea evaluărilor de fapte par să fi ieşit de mult din zona de interes a cititorilor. Ei sunt avizi mai curând de picanterii, de slăbiciuni şi de păcate lesne de recunoscut şi recunoscute cu entuziasm.
Cu jurnalul lui Sebastian se întâmplă, însă, ceva neobişnuit. El topeşte fireasca noastră mefienţă. Scrisul acestui autor are, în totalitatea lui, un ce inconfundabil şi te câştigă, imediat, prin frăgezimea sentimentelor, eleganţă, tandreţe ironică şi discreţie.
„De ce nu poţi să scrii tu mai vulgar”, exclamă, exasperată, actriţa Leni, deprinsă cu pregnanţa caustică a replicilor din teatru şi din lumea ca teatru.
Această „înclinare spre delicat” (de care autorul era conştient că îi va interzice – în teatru – în mod absolut, un mare succes), această nobilă şi rară – foarte rară – detaşare de propria umilitoare condiţie, neputinţa, pur şi simplu neputinţa de a urî, de a reacţiona pătimaş la oribilele lucruri ce i se întâmplă şi care ne-ar încărca de resentimente pe oricare dintre noi, resemnarea încă iubitoare, tristeţea cu care consemnează porcăriile, trădările dezonorante, laşităţile incalificabile ale prietenilor sunt doar câteva din atitudinile ale căror semnificaţii se răsfrâng asupra jurnalului în întregul lui. Ele ne determină să-l privim ca pe un document istoriceşte creditabil, ca pe o oglindă curată de vremuri tulburi.
Rezistând farmecului stilisticii acide, păstrând o simpatie şi o înţelegere fără limite pentru toate personajele, bune sau rele în raport cu codul lui de valori, ostile sau nu persoanei lui, Sebastian procedează ca un romancier, ca un excepţional romancier realist. Şi poate au dreptate cei care au vorbit despre jurnal ca despre „romanul lui Leni”. Coborât, parcă, din una din piesele sale, fragilul, candidul, lunatecul Sebastian se numără printre acei foarte puţini scriitori români pe care îi crezi pe cuvânt şi de a căror biografie nu eşti obligat să te desparţi, spre a putea vorbi, nestingherit, de operă.
Nu s-ar zice, însă, că m-a făcut să mă simt confortabil, ajutându-mă să înţeleg o epocă şi să-mi reevaluez eroii şi miturile.
După parcurgerea jurnalului nu mai pot privi, cu jind, înapoi spre sistemul parlamentar interbelic şi nu-l mai pot lua drept model. N-aş zice că mai sunt convins (să fiu iertat…) că democraţia, în ansamblul ei, ne era compatibilă, din moment ce suspendarea ei, de 3 ori în 5 ani, a iscat un deconcertant entuziasm printre nu puţinii intelectuali de prestigiu educaţi în ţări civilizate şi n-a fost primită cu cine ştie ce proteste de oamenii simpli.
Pe scurt, nu aş mai putea oferi drept exemplu clasa politică de atunci celor decepţionaţi de clasa politică de astăzi.
A căzut de pe perete şi tabloul mucegăit al mareşalului, pe care îl mai păstram încă, într-un loc protejat al memoriei. Am aflat cum „bărbatul sever, dar drept”, din poveştile părinţilor a supravegheat îndeaproape şi a cauţionat dezonoranta operaţiune, din 1941, de expropriere a imobilelor evreieşti şi ocuparea lor de către fideli (exact cum au procedat, după un deceniu, comuniştii).
Şi mai trist e că, după lectură, mi-a devenit imposibil să mai pot apăra, nestingherit de îndoieli, ca altădată, onoarea pierdută a poporului meu şi să mai resping, indignat, antisemitismul de care fusese acuzat, pe nedrept, credeam eu, alături de mulţi alţii.
Poate nu ne-am grăbit să-i oferim pe evrei molohului hitlerist, dar le-am oferit, în schimb, umilinţa cotidiană. I-am vârât, până la gât, în latrină şi i-am supus torturii amânării.
Mitul românului de treabă, înţelept şi cumpănit, s-a prăbuşit, la rându-i, şi, cu mîhnire, am constatat că elanul cu care cădem, şi astăzi, în cursa diversiunilor de doi bani şi ne lăsăm manipulaţi de fitecine are o lungă tradiţie.
Cât priveşte mirabila, mitica elită intelectuală interbelică, felul ei de a fi, comportamentul ei în vremuri de restrişte, jurnalul mi-a procurat mai curând argumentele continuităţii, surprinzându-mă prin asemănări.
Poziţionările, atitudinile, reacţiile lumii noastre intelectuale pe tot parcursul evenimentelor teribile care au urmat lui 6 septembrie 1940, m-au dezgustat, dar, ca trăitor sub Dej, Ceauşescu, Iliescu, nu m-au uimit. Pur şi simplu îmi erau familiare. Am recunoscut, fără dificultate, slăbiciunile recurente, păcatele vechi şi noi ale intelighenţiei noastre: uşurinţa şi iuţeala cu care cedăm forţei sau numai aparenţelor ei, renunţăm la principii şi ne predăm, acceptând, asimilând, normalizând răul („nimic nu e incompatibil aici”); oportunismul molecular – care poate fi, uneori, graţios şi, ca să zic aşa, onest („opinia e una, postul altceva” – A. Oţetea); duplicitatea noastră funciară ( „am să joc şi eu pe cartea victoriei engleze când o să fie absolut sigură” – Camil Petrescu).
Am retrăit, citind paginile din perioada cu pricina, ale jurnalului, câteva din senzaţiile binecunoscute nouă celor ce am apucat zilele de pe urmă ale ceauşismului muribund. Mi-am amintit de nevoia noastră de ameţeală, de nevroza aşteptării, de profeţiile ridicole, de scenarita cotidiană, de jocul nesfârşit al ipotezelor, de orbecăiala politică, de trăncăneala fără istov, mortifiantă, ineficace, într-un cuvânt de starea noastră larvară. Şi m-am regăsit în remarcile lui Sebastian: „Je fais semblant de vivre mais je ne vis pas. Je traîne”, „Je m’épuise à ne rien faire”.
Aşadar, nimic nou. Pur şi simplu stării de asediu şi de aşteptare tulbure, sub presiune, îi datorăm cam acelaşi tip de reacţii psihologice, indiferent de calitatea intelectuală şi morală a indivizilor.
Nu mi-am putut da seama că ar fi fost vorba, între războaie, de o elită intelectuală exemplară, demnă de stima noastră, a celor care cât pe ce era să murim în comunism fără să fi cunoscut libertatea.
Cedările, abandonarea codurilor şi principiilor morale, compromisurile oribile sau numai meschine, declasarea, pierderea intermitentă a discernământului, oportunismul nostru de supravieţuire aveau cel puţin scuza unor vremuri incomparabil mai grele.
Jurnalul acesta mi-a mai prilejuit o revelaţie – una majoră – căci am crezut, mereu, că antisemitismul ţine doar de un anumit număr de circumvoluţiuni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara