Numărul curent: 29

Cronică Literară:
O monografie spectaculoasă de Luminiţa Marcu


În alte ţări genul monografic e la mare preţ. Autorii de astfel de cărţi sînt premiaţi, comentaţi, au parte de un public numeros şi divers. E drept că monografiile acolo nu sînt simple studii de uz academic, nu se adresează unui cerc închis de cunoscători, nu sînt "contribuţii" la cunoaşterea vreunui clasic. Sau nu sînt doar atît. Autorii de monografii prizate de publicul occidental folosesc o foarte complexă reţetă de scriitură. Investigaţia de tip jurnalistic, portretul literar, atmosfera de epocă, confundarea psihologică cu autorul ales, toate acestea sînt metode de a cîştiga cititorul de orice categorie, adică un fapt care acolo e considerat un deziderat şi nu un compromis. La noi monografia, cu unele excepţii (Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir), a rămas în zona istoriei literare de aulă academică şi atît.
Dar iată că sînt semne că lucrurile se dezmorţesc şi în această zonă.
Dan Grădinaru este profesor, autor de manuale, a scris proză şi eseu şi ni se spune în postfaţa monografiei despre care va fi vorba în continuare că pregăteşte o istorie a literaturii române. Fără să fie o figură mediatizată a lumii culturale, Dan Grădinaru pare să fie dintre aceia care lucrează în tăcere, dar adînc, cu atacuri şi reinterpretări în chiar zonele tari ale literaturii şi cu metodele istoricului dedicat şi discret. Felul în care o face contrazice însă această izolare, pentru că Dan Grădinaru scrie cu dezinvoltura unui eseist francez de poziţie centrală în sistem, cu o nonşalanţă şi un curaj care numai ale unui marginal nu sînt. Şi, atenţie, scrie despre un clasic al literaturii române. E adevărat, cel mai şugubăţ dintre clasici.
În primul rînd trebuie semnalat că această monografie Creangă este o monografie a operei şi nu a vieţii. Autorul ne spune că are în lucru şi o carte despre viaţa humuleşteanului, din care s-au adunat deja cam două tomuri. Dacă a reuşit să scrie atît de viu şi de captivant despre operă, putem spera ca monografia vieţii să fie poate primul best-seller de istorie literară de la noi...
Să începem însă cu minusurile. După ce ne anunţă că nu vom citi despre viaţa lui Creangă (ceea ce, trebuie să recunoaştem, ne cam dezamăgeşte), autorul selectează pe post de prim capitol un text vechi, conceput ca teză de licenţă în 1976 şi revăzut în 1997.
Dacă n-ar fi menţiunea cronologică, obiecţiile ar fi majore de la început. Ca tînăr absolvent, Dan Grădinaru preia meteahna călinesciană a biografiei prin operă şi o accentuează la maxim. Astfel se derulează o mulţime de consecuţii şi cauzalităţi în care se amestecă fără restricţii planul operei cu planul vieţii. Textul literar devine document de comentat. Teoria literară care ne îndeamnă să facem diferenţă între autorul real, omul, scriitorul şi personajul din Amintiri din copilărie e neputincioasă în faţa unor astfel de pasaje: "Copil, Creangă a fost un solitar. Păţaniile care au fericit atîtea generaţii, mai cu seamă cele din primele două părţi ale "Amintirilor din copilărie", fuga la scăldat şi întorsul acasă în pielea goală, furtul cireşelor mătuşii Măriuca sau al pupezei din tei, plonjonul în apă "în ziua de lăsatu-săcului de postul Sîn Petrului", consecutiv împăcării Smarandei cu mătuşa Măriuca, "smîntînitul oalelor. Sau "răbuiala" cu dohot metodic aplicată de moş Chiorpec ciubotariul sînt ale unui singuratic." Ne amintim în lumina acestor pagini de pasajele din istoria călinesciană în care copilul Eminescu cutreiera păduri şi se culca cu capul ades lîngă izvor. Procedeul se estompează în următoarele pagini şi vom vedea că Dan Grădinaru evoluează ca monografist o dată cu cartea. De la aceste stridenţe de tinereţe va ajunge treptat exact la tipul de cercetare occidental despre care vorbeam la început, adică cercetarea bazată pe documente, pe reconstituirea atmosferei de secol 19, pe texte inedite şi mărturii ale contemporanilor.

Tot în acest prim capitol ar mai fi de semnalat o a doua meteahnă, de data asta mai persistentă, chiar dacă asumată cumva auto-ironic în prefaţă: mania freudismelor. Astfel, Amintirile stau sub semnul "absenţei tatălui", şcoala aduce cu ea un "complex de detronare", figura maternă e dominantă şi protectoare şi aşa mai departe. Acest filon se amplifică mai ales în capitolul intitulat Sex. Capitolul e un exemplu tipic pentru dezinvoltura monografistului şi are două direcţii de discuţie: prima, cea mai adecvată şi mai interesantă după părerea mea este despre ambiguităţile de limbaj şi de situaţie în foarte multe dintre poveştile lui Creangă. De aici se dezvoltă un capitol separat, intitulat chiar Ambiguităţi, poate cea mai interesantă, echilibrată şi argumentată contribuţie a autorului la interpretarea operei lui Creangă. A doua direcţie de discuţie e decodarea situaţiilor echivoce în cheie psihanalistă şi simbolistică. Aici exagerările sînt vizibile, comentariile aduc de multe ori cu acelea ale lui Vasile Lovinescu sau cu aplicaţiile şcolăreşti ale schemelor din psihanaliză. Iată ce devine Capra cu trei iezi în urma aplicării unei atare grile: "Lupul (tatăl, Ştefan a Petrei) nu face parte din casă, casă care e a caprei (capra e Smaranda), iar intrările lui în casă (actele sexuale), rare, suportă şi interdicţia de a se apropia de copii (ori, copiilor, deveniţi mai mari şi mai conştienţi nu le mai place acest lucru, postura lor castrată, subordonată, secundară). Iezii, în frunte cu cel mic (Creangă, interpretarea ar fi aceasta: cel mic are nevoie de cea mai mare atenţie şi protecţie, e doar cel mai neajutorat dintre toţi, iarăşi tipic pentru Creangă, un orgoliu teribil mascat, întors pe dos, pus adică pe seama celui mai mic, nu a celui mai mare), sînt avertizaţi să nu-l lase pe lup să pătrundă înăuntru, pentru că, în caz contrar, vor muri (complexul lui Oedip). În funcţie de legătura lor cu capra, iezii vor izbuti sau nu să-şi salveze viaţa, rezistînd sau nu lupului (tatălui). Iedul cel mare stă ascuns după uşă (din punct de vedere al sexualităţii materne, "uşă" nu înseamnă nimic, vorbesc aici de uşa ca suprafaţă geometrică plană, cu două dimensiuni),
n-are nimic de-a face cu mama şi dispare imediat între fălcile lupului. Iedul mijlociu se ascunde sub copaie (o jumătate de vagin deci, socotind geometric şi aritmetic, o jumătate de mamă îl protejează) şi moare şi el repede. Numai iedul cel mic stă ascuns de privirile lacome ale lupului în întunecimea hornului (hornul, i.e. vaginul, vaginul e de astă dată complet, ca formă) şi avînd prin urmare completa protecţie maternă reuşeşte să se sustragă morţii iminente. Lupul moare într-o groapă (sugestie, neîndoielnic, a prezenţei altei femei, în mrejele căreia a intrat, ori, pur şi simplu, prin contaminare de gen gramatical, a Morţii, care-l va secera pe Ştefan departe, într-adevăr, de casă, în 1858, înaintea Smarandei)".
Unde e atunci noutatea acestei monografii? Un răspuns ar fi: în toate celelalte texte mai discrete, lipsite de astfel de efecte de spectaculos facil, de revelaţii simbolistice şi deducţii aberante.
Există, de pildă, trei foarte interesante capitole, răspîndite în carte şi intitulate Puzzle. Ele sînt un fel de colecţie de notaţii personale, un fel de jurnal de călătorie în lumea operei lui Creangă. Cînd serioase şi erudite, cînd speculative, intime, sau umoristice, piesele acestui puzzle, aparent mult mai puţin "tari" decît capitolele cu cap şi coadă, arată o foarte personală şi interesantă relaţie cu autorul comentat. O mare diversitate de stiluri se prefiră cu această ocazie şi lejeritatea aparentă a acestor notaţii, în interiorul unei "serioase" monografii, sparge tiparul şi cîştigă cititorul. Apar astfel tot felul de amănunte captivante, cum ar fi istoria numelui lui Creangă. Scriitorul s-a vrut întotdeauna Ioan, Călinescu l-a botezat cu obstinaţie Ion. De ce? Iată o explicaţie care-i va supăra pe mulţi călinescieni: "Ion are ceva din "humuleşteanul", "Ţăranul din Humuleşti", expresii ale superiorităţii comentatorului şi inferiorităţii celui comentat, pe cînd Ioan răsună mai cărturăreşte, mai distant". Un personaj scos din uitare e fiul scriitorului, Constantin, căruia i se creionează un portret complex, nicidecum doar caricatural aşa cum îl ştiam. Pentru asta se citează scrisori, se compară caligrafii, fizionomii, se adună deci cu o grijă de colecţionar împătimit mici fragmente şi se reface arheologic piesa originală. Se fac tot aici mărunte şi curioase observaţii, unele memorabile: "Somnului îi lipsesc visele. Nicăieri nu întîlnim povestit nici cel mai mărunt vis, necum unul de amploarea şi coerenţa celui visat de Eminescu în 1876." Altădată se pun laolaltă toate informaţiile posibile cu privire la portretul fizic al scriitorului, un portret descompus în elemente: tot ce s-a consemnat despre faţa lui Creangă, despre statura lui, despre burtă (fiul şi nora susţin că n-a fost niciodată "burduhănos"), despre păr (cu toţii păstrăm imaginea unui Creangă brunet şi cu ochii negri, în timp ce el era în realitate şaten cu ochii albaştri, ba chiar "blond, cu părul alb ca oaia"), era punctual la ore, dar bătea copiii ca un barbar, purta o batistă roşie la găt ca popii, dar era "ateu din suflet". Ba chiar s-ar putea detecta şi o urmă de anti-semitism pentru că se pare că el a fost la originea expresiei "Nici un ac de la jidani". Mici poveşti pline de savoare printre aceste consideraţii: între Creangă şi Smărăndiţa popii s-ar fi produs o întîlnire tîrzie, spune un martor, o întîlnire care seamănă bine cu aceea din Lotte la Weimar: Smaranda Posea îl vizitează în celebra bojdeucă după ce împliniseră amîndoi 45 de ani, ea fiind deja, pentru mentalitatea de secol 19, o femeie bătrînă. Creangă "nu mai ştia ce să facă de bucurie", spune martorul.
e face de asemenea un inventar al plantelor, fructelor şi animalelor care apar în scrierile lui Creangă, după modelul "universului" călinescian. Ce e nou şi pe gustul nostru de azi e că aceste elemente nu mai sînt puse să alcătuiască o poveste decorativă şi artificială, ci sînt lăsate în enumeraţie, inventariate oarecum ludic, gratuit.
Aceeaşi fantastică răbdare se vede şi în foarte consistentul capitol despre Caragiale şi Creangă. Există un fel de absenţă a întîlnirii concrete dintre cei doi, deşi se poate deduce că au luat parte la petreceri comune, că s-au întîlnit la Junimea. Oricum, o misterioasă şi tulburătoare tăcere între ei şi absenţa oricăror categorisiri reciproce. În schimb, foarte multe asemănări şi deosebiri semnificative între operele celor doi. Dan Grădinaru strînge materie pentru un posibil opţional la universitate pe acestă temă. Studenţii ar fi cu siguranţă atraşi de acest inventar în care încap asemănări: gastronomia, indiferenţa faţă de natură, lipsa resurselor pentru roman, pentru specia amplă, aluziile sexuale, arta echivocului, logoreea, spiritul de farsă (şi un amănunt subtil, cînd apar ca personaje în naraţiune sînt amîndoi malefici (Caragiale în Bubico, Creangă în Ion la Fălticeni), şi deosebiri: noaptea primează la Caragiale, ziua la Creangă, satul la unul, oraşul la celălalt; Caragiale e ironist, Creangă, umorist; ancorat în prezent şi deci aparent mai modern Caragiale, cu ochii spre trecut Creangă.
Dan Grădinaru dă impresia că a mers atît de departe tot scociorînd după documente, fişînd mărturii şi comentînd orice rămăşiţă grăitoare, încît începe chiar să născocească posturi în care e greu să ni-l închipuim pe marele humuleştean. Nimeni n-ar putea crede că autorul lui Dănilă Prepeleac a ţinut un jurnal. Şi totuşi un capitol se numeşte chiar aşa, Jurnalul. Pentru a umple acest gol real de text diaristic, autorul monografiei alege să comenteze însemnările pe cărţi sau pe cîte o filă, ici, colo, mai suculente sau mai seci, mai ample spre sfîrşitul vieţii, "un soi de răboj, vetust dacă n-am şti cine e autorul, proiectînd lumini, dacă citim cu atenţie...". Adică exact ce a făcut Dan Grădinaru în general în toată această carte, cu o răbdare de necrezut şi cu un fel de a scrie relaxat, de multe ori plin de umor, care i-ar fi plăcut cu siguranţă şi celui mai vesel dintre clasici.

Dan Grădinaru, Creangă, monografie, Editura Allfa, 2002, 476p., f.p.