Trebuie să ai mult curaj, cred, să te gîndeşti, fie şi numai asta, că poţi să pui în scenă opera, dificilă, a lui Puccini, "Gianni Schicchi" cu actori. La teatru, adică. Trebuie să fii un manager ca Tompa Gabor ca să accepţi propunerea lui Silviu Purcărete. Şi asta, în primul rînd, fiindcă ai spatele acoperit. Pentru că valoarea trupei, complexitatea disponibilităţilor ei îţi susţin perfect decizia. Pînă în pînzele albe. O vreme, am tot crezut că nu am înţeles bine, că e o confuzie la mijloc şi că nu poate să fie vorba decît de Opera din Cluj sau de Opera de la maghiari. "Gianni Schicchi" este o lucrare grea, după care nu se dau în vînt din prima, cum se spune, cîntăreţii. E o partitură cu probleme. Sînt arii care au nevoie de baritoni, tenori, soprane, mezzosoprane, başi cu voci puternice, bine definite. Relaţia cu orchestra e una specială, nuanţată. Cum să nu-mi întăresc, atunci, părerea că proiectul are în vedere o operă ca instituţie, şi nicidecum un teatru? Dragi cititori, am greşit! Prejudecata a fost iute. Mi-a întunecat mintea. "Gianni Schicchi" este premiera recentă a Teatrului Maghiar din Cluj! O bijuterie, o încîntare a auzului, ochiului, o demonstraţie rafinată a umorului la scenă deschisă, o performanţă specială a actorilor-cîntăreţi. O bucurie! Nu există nici un dubiu că această trupă este una dintre cele mai puternice, mai solide şi coagulate din Europa. Şi nu de acum. Dincolo de orice, este meritul lui Tompa că a construit-o, că a format-o aşa, că s-a preocupat mereu de ce li se potriveşte să joace, că a gîndit repertoriul, pe termen lung, pentru evoluţia actorilor, că regizorii invitaţi acolo au provocat alte şi alte satisfacţii, ieşiri din limită şi din şabloane. Acolo s-au adunat şi s-au împrospătat energii importante. Dar ceva mi se pare esenţial pentru ţinuta profesională şi morală a acestui teatru: RESPECTUL. Nu toată lumea poate să iubească pe toată lumea, nu întotdeauna ai puterea să-ţi recunoşti neputinţa, să apreciezi împlinirea "celuilalt" într-un personaj sau altul, în viaţă. Respectul este un element de echilibru interior care obligă. Care nu permite bălăcăreala tradiţională din lumea noastră teatrală conform căreia nu exist decît EU, iar restul merită dispreţuit. Aerul normal din Teatrul maghiar din Cluj face posibilă, în mod direct, performanţa de pe scenă la cotele pe care le cunoaştem. Oamenii sînt preocupaţi de această profesiune, stau unii cu ceilalţi, discută despre ce se întîmplă la noi, în teatrele lumii, există un ştaif al dialogului, al întîlnirilor. Un soi de firesc profund, autentic. Dacă privim înapoi şi refacem traseele unor actori ca Bogdan Zsolt, Biro Jozsef, Hathazi Andras, Kezdi Imola, Dimeny Aron, Peter Hilda, Bacs Miklos, să spunem, ne dăm seama ce mare rol joacă directorul, managerul unei trupe. Sigur, nu doar în acest caz. Istoria teatrului, recent sau nu, de la noi şi din lume reţine exemple ilustre. Mă tem că altfel nici nu se poate. Cîteodată, însă, mi se pare că acest fapt este ignorat. Diluat în fel de fel de discursuri şi comentarii. Cred că, dacă este să depistăm şi să analizăm o criză reală, aceea este una managerială. Să privim atent cam care sînt spectacolele din ultimele stagiuni în teatrele din Bucureşti şi din ţară. Unde este prezentă o autoritate managerială, cu un concept artistic racordat la peisajul internaţional şi unde nu. Nu e chiar atît de complicat, la urma urmelor, acest exerciţiu. Mă îndoiesc de prea invocata şi evocata criză regizorală. Regizorii pot să aibă momente de mai puţină inspiraţie, de contact slab cu actorii, de o anumită inapetenţă, de o comunicare greoaie, ei pot să fie chemaţi sau nu într-un loc. Directorii ar trebui să fie aceeia care să ştie de ce îl invită pe un regizor sau pe altul, pentru cine, de ce text ar avea nevoie trupa, să negocieze avînd mereu în vedere interesele teatrului, performanţa, ce ar fi nou din această colaborare. Lipsa, mai degrabă, a unui astfel de comportament, a unui concept artistic şi managerial a ascuns boala adevărată. Şi toată lumea s-a pus la adăpostul formulei de "dictatura regizorului". Care taie şi spînzură, pune în scenă ce pofteşte. Sînt puţini, puţini de tot aceia care invită punctual un regizor, pentru scopuri precise, eficiente, benefice actorilor. Altfel, treaba e cam în general.
Nu mi-aş fi imaginat că o voi asculta pe actriţa Kato Emoke cîntînd impecabil aria "O mio babbino caro". Nu aveam cum să ştiu că are o asemenea voce, că a lucrat-o desăvîrşit aproape un an, atît cît au durat repetiţiile muzicale, pregătirea vocală. Aria aceasta celebră a Laurettei din "Gianni Schicchi", o rugăciune dramatică, tulburătoare, în care şoaptele iubirii sînt tranşante, am ascultat-o, pe viu, pe discuri, pe cd-uri în interpretări mari. Soprane ca Maria Callas, Renata Scotto, Renata Tebaldi, Ileana Cotrubaş, Angela Gheorghiu, Anna Netrebko înseamnă repere tari. Pentru mine. Fiecare aduce ceva distinct, o vibraţie, un accent dramatic, un anume atac la acute, emoţia implorării tatălui, Schicchi, ca să accepte căsătoria cu Rinuccio.: "Babbo, pieta, pieta!"....şi rugăciunea, făcută de Kato ca la carte, în genunchi, se termină cu plînsul viorii. Dirijorul Lorin Maazel cu London Symfony Orchestra a adus o nouă "citire" a acestei opere scrise de Puccini în 1918, ca parte a unui triptic. În fine, inevitabil, urechea îmi fuge la memoria acestor voci. Sau a altora. Nici un impediment, însă, să asculţi cu plăcere şi să reţii interpretarea actriţei Kato Emoke! Foarte mulţi spectatori au fost convinşi că este o soprană în toată regula. Cît de diferită este apariţia ei la Vlad Mugur sau la Tompa Gabor - în Kadiş sau Vinerea lungă, de pildă. Am rămas încîntată acolo de expresivitatea ei corporală, de poetica şi forţa mişcărilor care se aprind, parcă, de roşul ca focul al părului ei. Cum sînt acum impresionată de cum cîntă actorii. Trebuie spus aici că reuşita muzicală remarcabilă a trupei are doi protagonişti: Stollar Xenia, care a făcut orchestraţia - pe care mi-o amintesc cîntînd divin la o violă da gamba în "De Sade" şi, mai apoi, în "Cumnata lui Pantagruel", cîntînd şi jucînd, cot la cot cu mari actori - şi Incze G.Katalin, dirijor şi conducător muzical. Ar merita privit, o dată, numai spectacolul pe care această muziciană îl joacă, îl simte prin toţi porii implicaţi în fiecare respiraţie, acută, atac, în ştacheta pe care a ridicat-o sus pentru absolut toată lumea de pe scenă şi din fosă. Am urmărit-o la o repetiţie. Fabulos! Trăieşte tot, ştie pe dinafară partitura fiecărui instrumentist sau actor-cîntăreţ, dă intrări, îi ceartă, partiturile zboară în toate părţile. Nu iartă pe nimeni. Puţin îi pasă că actorii nu au conservator... îi freacă de o mie şi una de ori.
În afara baritonului care îl interpretează pe Gianni Schicchi, Sandor Arpad, minunat, o prezenţă cu clasă care şi joacă cu poftă, cu haz, cu pricepere actoricească, şi a tenorului Pataki Adorjan, Rinuccio, necopt încă pentru acest rol, restul distribuţiei este formată din actorii Teatrului Maghiar din Cluj: Zita-Vindis Andrea sau Skovran Tunde, Simone-Bogdan Zsolt, Ciesca-Peter Hilda, Notarul-Bacs Miklos, Doctorul-Dimeny Aron, în una dintre cumnate, Panek Kati. Mă rog, fiecare actor este ireproşabil. Atît în tablourile mari, largi, în scene de grup savuroase, cît şi în grupuri de doi, patru, şase.
Gianni Schicchi...vi-l amintiţi pomenit de Dante în "Divina comedie", la începutul Infernului, în Cîntul XXX? Se găseşte pe cercul al optulea din Infern, dezbrăcat - doar s-a lepădat de hainele lui ca să-l "joace" pe mortul Buoso Donati - cu o atitudine războinică, trăgînd hulpav cu dinţii din carnea altora, situaţi în lumile de dedesubt. Un personaj pitoresc, care a existat la Florenţa, pe la începutul secolului al treisprezecelea.
Cum începe acest spectacol de operă făcut de Silviu Purcărete? Fellini curat.
Dormitorul lui Buoso Donati. Tocmai se constată că a murit. Este spălat, bărbierit, i se taie unghiile, este îmbrăcat, încălţat, după toate regulile. Ritualul este urmat de Purcărete fără nici o deviere. Ba dimpotrivă, aş spune. Deodată, din sală, în şir indian, încep să-şi facă apariţia rudele. Familia îndoliată. Ş iritată. Se zvonea că Buoso a lăsat banii unei mînăstiri. Imaginaţia scenografei Lia Manţoc nu este îngrădită de culoarea negru. Costumele, pălăriile - mirobolante, cu un comentariu ludic extraordinar, machiajul investesc, ab initio, actorii cu anumite stări, cu o multiplicare a parodiei, a comicului de zile mari. Rudele defilează cu oale enorme, cu cratiţe, cu sticle de băutură. Vin la priveghi, nu-i aşa? Ce urmează pe scenă este halucinant. Trebuie neapărat văzut. Un prolog decupat dintr-un film de Fellini. Abia după acest episod bahic uriaş, fără cuvinte, cu un delir al situaţilor, intră, tot din sală, dirijoarea. Se opreşte, salută şi coboară în fosă, la orchestră. "Gianni Schicchi" a început! Acest comentariu filmic de la început, non-verbal, pare inepuizabil ca umor. Iar figura lui Biro Jozsef, Buoso Donati, amplifică, de acum şi pe tot parcursul acestei opere într-un act, ironia, fină, comedia neagră cu accente parodice, fantasticul şi absurdul, pînă la urmă, al farsei lui Puccini, după libretul lui Giovacchino Forzano. Nu te mai miri că mobilele din casa mortului, bine ambalate, legate, împachetate, canapeaua se mişcă, înainte şi înapoi, în latul scenei, pe aria "Adio Firenze"... că spaţiul, decorurile, obiectele gîndite meticulos de Helmut Sturmer aduc o lume fantastică pe scenă. Nu doar a Florenţei de demult, a umbrei lui Dante, ci aceea din fiecare familie, de oriunde şi de oricînd, cu tensiuni, cu neînţelegeri, cu umbre şi cu lumini care devin acute la nunţi, la înmormîntări, unde voluptatea bahică şi goana după averi ne iau minţile. La propriu...
