Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O literatură fără feedback de Gellu Dorian

Piața de carte de la noi este una extrem de diversificată, concentrată însă în marile centre culturale ale țării, unde există și potențial de cumpărare, cititori avizi de lectură. Orașele medii, mici, fără centre universitare, deși cu colegii naționale în care activează sute de profesori, unde există o pătură de intelectuali, nu pot fi incluse, în cea mai mare parte, pe o hartă a pieței de carte. În acestea abia de există cîte o librărie mixtă, în care cartea este amestecată cu tot felul de produse de comercializat, care nu au nici o legătură cu aspectul unei adevărate librării. Bibliotecile sunt slab aprovizionate, la știința celor care fac achiziții și la potențialul la zi al librăriilor care contractează cu editurile cărțile. Achizițiile și ele făcute după legea care le guvernează, prin tot felul de verigi, durează foarte mult, iar cumpărarea propriu-zisă a cărților din aceste librării de către biblioteci se face o dată sau de două ori pe an în anumite limite, în așa fel încît rafturile bibliotecilor rămîn goale sau umplute, din cînd în cînd, cu cartea pe care o au la îndemînă în librăriile improvizate din orașul în care acestea funcționează.
Dar nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre un cu totul alt aspect ce ține de receptarea literaturilor mari ale lumii de către editurile noastre importante. Nu toate editurile publică regulat carte străină, dar cîteva, cum ar fi Humanitas, Polirom, Paralela 45, Trei, Corint, Curtea Veche, All, Art (unde este Editura Univers de altă dată?), o fac cu asupra de măsură. Care este modalitatea prin care aceste edituri sunt la zi cu aparițiile editoriale din țările din care preiau imediat producția de carte și o transferă pe piața românească de carte? Uneori selectînd, alteori cu ghiotura, aducînd în fața cititorului român carte străină, tradusă rapid și promovată astfel în rîndul cititorilor. La unele titluri, tirajele sunt mari, că altfel nu văd cum ar putea plăti editurile românești copyright-ul, care nu este unul de neglijat, drepturile de autor, care, de asemenea, trebuie respectate, nu ca la autorii români, batjocoriți cu cîțiva lei sau deloc, traducătorii, difuzarea și alte taxe conform legilor în vigoare.
Acest lucru, traducerea cărților din literaturile lumii, desigur, este îmbucurător. Cititorul român, cel avid de noutate, se simte la zi, mulțumit că se află la nivelul cititorului din marile literaturi ale lumii. Hărțile acestor literaturi se multiplică, se diversifică, în așa fel încît nu există parte a lumii din care editurile din România să nu asimileze aproape instant cărțile care apar. Poate că nu chiar instant, dar destul de frecvent, mai ales acolo unde există o piață bună, unde unele premii importante, pentru cartea de proză în special, pun în valoare imediat cele mai bune titluri. Și aici Marea Britanie deține prioritatea, apoi Italia, cu Premiul Strega, Rusia, cu noul val de prozatori de excepție, de la Ulițkaia la Vodolazkin, Franța, cu Galimard și Goncourt, Spania, Portugalia, Germania, Americile, de Nord și de Sud, Turcia chiar și, prin excepție, în ultima vreme, China. Cititorul român este astfel satisfăcut, informat, cultura lui se îmbogățește, noile modele literare intră în conștiința lui și, uneori, valurile noi de creativitate de la noi capătă nuanțele acelor literaturi, nu întotdeauna benefice, pentru că plierea pe un model duce la sterilitate creativă, ca orice imitație. Dar nu acest aspect este acum important, acest lucru s-a întîmplat de cînd literatura română există, dar nu imitațiile au făcuto să existe, ci valorile autentice.
Ei, despre acest aspect aș dori să atrag atenția, întrebîndu-mă, oare cititorul din literaturile mari ale lumii, din țările din care editurile noastre preiau imediat tot ce apare, este la curent cu ceea ce se scrie într-o literatură cum este cea română, de peste două sute de ani, sau, hai să zic, doar de o sută de ani de modernitate? Nu, din păcate, nu este la zi. Dar nu la zi, nici măcar informat sumar de existența literaturii române nu este. Oare feedbeack-ul gestului editurilor noastre nu ar trebui să se facă evident prin preluarea celor mai bune titluri de către editurile mari din acele literaturi? Întreb și eu? Ce le face pe acele edituri din Marea Britanie, din Franța, din Italia, din Spania, din Germania, Rusia, Americi etc. să nu se arate cîtuși de puțin interesate? Ce nu funcționează la noi? Instituția agentului literar? Păi cum să funcționeze dacă nici nu există. Ce fac editorii noștri cînd preiau titulurile de carte din afară și le traduc? Cu cine iau legătura? Probabil cu agentul literar al unui autor, al unei edituri, nu cu instituțiile guvernamentale din acele țări, așa cum sunt la noi, să zic, Institutele Culturale Române răspîndite peste tot în lume sau cele de creație, care, de ochii lumii, lansează proiecte, care se dovedesc a fi surde, fără nici un efect concret. Și astfel literatura română nu este prezentă pe piața de carte a lumii. Sau atunci cînd este prezentă, prin cîțiva autori, aceasta nu este pusă în evidență, chiar dacă imediat vezi știrea, la noi, în media românească, că cutare sau cutare scriitor a fost tradus nu știu unde. Dar adevărul este unul trist, pentru că efectul este de cele mai multe ori zero sau cel mult acoperă vanitatea acelui autor astfel ajuns să i se tipărească numele pe o copertă a cărții sale într-o piață de carte de aiurea. Cîte mari edituri ale lumii s-au arătat interesate de prozatorii români? Cum sunt ei promovați la ei acasă? Există la noi vreun premiu pentru cartea de proză de importanța celui ce se acordă în Italia, Strega, ca să dau un singur exemplu? Nu există! Cum să se intereseze o editură din străinătate de cartea unui autor român, dacă la el acasă nu este promovată, nu este pusă în valoare? Din proprie inițiativă nu o va face, așa cum fac editurile noastre, care din interes comercial în primul rînd, mizînd pe setea de lectură a cititorului român pentru literatură străină și mai puțin pentru literatură română ( care, analizată în paralel cu ceea ce se traduce acum la noi din literaturile lumii căutate de cititorul român, este, de cele mai multe ori, peste nivelul acelor literaturi promovate cu asiduitate la noi!) publică imediat tot ce li se par de succes în afară sau uneori nu, ci, pur și simplu, pentru că este un autor străin și dă bine pe raftul librăriei sau târgului de carte.
Și atunci cînd se traduce ceva, pentru că asta se caută, costuri mici, vezi știri cum că nu știu ce autor este tradus în Bulgaria, Ungaria sau Macedonia. Adică dintr-o limbă pe moarte în altele în agonie. Efecte zero, feedback inexistent.
Și astfel cum să te echilibrezi cultural cînd strategiile sunt unilaterale, doar asimilînd pentru a te întreține financiar, făcînd uneori și reale beneficii culturale, aducînd pe piața de carte de la noi autori valoroși, fără, însă, a aplica aceleași strategii și pentru promovarea literaturii române? Schimbul aici nu funcționează, ci doar imaginea creată prin instituții de promovare, cum sunt premiile, care, în literatura română, deși sunt multe, de la cele ale Academiei, fără nici un efect și valoare de promovare, sau ale Uniunii Scriitorilor, care fac diferența și pun în valoare, pe un an, cele mai bune cărți ale momentului în cadrul unui sistem ce se dovedește, din păcate, a fi închis, fără prea mare ecou în afară, pînă la premiile revistelor literare și cele locale, menite să mulțumească vanități pe care nici măcar nu e bine să le promovezi. Singura instituție a unui premiu național funcționează în România, cel pentru poezie, din 1990 încoace, la Botoșani. Ecoul acestui premiu este deja simțit oarecum și în afară. Însă clonarea lui, prin alte premii naționale de gen, îi va diminua importanța și va demonstra lipsa de strategii de promovare, crearea de paralelisme, care vor aduce în față aceleași nume. Nu asta este rețeta. Dar care? Poate că instituirea de către guvernul României a unui Premiu Național pentru Literatură, de valoarea celor existente în literaturile mari ale lumii, care să atragă atenția asupra unui nume, o dată pe an, în așa fel care, într-un ritm cu frecvență serioasă, să impună în timp o serie de nume cu adevărat competitive pe piața de carte a lumii. Asta ar fi o cale, la care editurile mari de la noi să adauge premii anuale de ecou pentru cele mai bune titluri de peste an. Să se înființeze, în sfîrșit, instituția agentului literar, ca o verigă fără de care cartea bună să nu poată intra pe piață. Căi ar fi, idei ar fi, dar cine să le aplice?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara