Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
O jumătate de secol de Elena Zottoviceanu


50 de ani este mult şi puţin totodată: este foarte mult faţă de o viaţă de om – pentru cei ce au văzut primele spectacole în „noua clădire” în 1954 s-a scurs parcă un mileniu – pentru istoria artei lirice româneşti cei 50 de ani sunt doar o secvenţă, dar foarte importantă pentru că i-a dat statutul stabilităţii. Până atunci teatrul liric nu avusese o „casă” a lui, vieţuind circa un secol şi jumătate într-un provizorat sărăcăcios, veşnic supus mutărilor, pribegind prin diferite săli nepotrivite atât pentru activitatea de pe scenă cât şi pentru public. Nici după instituţionalizare (în 1921) situaţia nu s-a schimbat, Opera Română fiind găzduită în sala de lângă Cişmigiu, „într-o ruşinoasă stare”, spunea Mihail Jora, şi după cutremurul din 1940 în micul local al Teatrului „Regina Maria” de pe chei, pe lângă care trecea tramvaiul zăngănind şi descurajând vocile mai slăbuţe. Doar aşa poate fi înţeles impactul avut asupra ansamblului şi a fanilor operei instalarea într-un sediu propriu, adecvat. Renovat recent, el îşi serbează semicentenarul cu un look împrospătat şi confortabil.

Toate acestea şi multe altele se pot afla din volumul semnat de Mihai Cosma, Opera naţională din Bucureşti. 50 de stagiuni în actuala clădire. El oferă un testimoniu asupra a ceea ce s-a petrecut stagiune cu stagiune: datele principale, repertorii, distribuţii, debuturi, oaspeţi etc. ca orice iniţiativă valoroasă la noi, s-a făcut sub presiunea timpului, ceea ce explică omisiunile (turneele, personalul tehnic) chiar nume; ele sunt de amănunt dar, pot întrista pe unii, cercetarea este meritorie şi utilă cu atât mai mult cu cât pentru prima oară acordă o atenţie egală şi spectacolului de balet, trecând în revistă circa 50 de titluri mari. Cât despre opere, 98 este o cifră notabilă, mai cu seamă considerând extensia stilistică de la Gluck la Britten sau Prokofiev şi creaţia contemporană. Cartea a fost lansată în deschiderea Săptămânii festive a Operei alături de un CDrom care ilustrează şi activitatea departamentelor tehnice (decoruri, costume etc.) care, trebuie spus, numără adevăraţi maeştrii în domeniu – completând astfel cartea. Tot o privire spre trecut, un omagiu adus celor ce au împlinit pe această scenă o epocă de apogeu a artei lirice româneşti a fost şi decernarea din partea Ministerului Culturii a unor diplome de excelenţă, într-o ceremonie, e drept, cam grăbită, dar încălzită de emoţie.

Cele câteva spectacole-eveniment care au marcat săptămâna au beneficiat de participarea entuziastă a publicului – sălile pline, aplauzele prelungite chiar acolo unde ai avea semne de întrebare, dar ele arată ataşamentul melomanilor împătimiţi faţă de scena îndrăgită, indiferent de inevitabilele limitări. În centrul atenţiei a stat bineînţeles premiera operei Mefistofele de Arrigo Boito, o coproducţie cu Opera Română din Iaşi. Este prima concretizare a ideii lansate recent de directorul general al Operei, Ludovic Spiess, de a face schimburi între teatre; este un sistem practicat pe multe scene mari (Viena, Berlin, Scala), avantajos pentru îmbogăţirea repertoriului cu cheltuieli mai reduse. Mefistofele este un titlu care nu lipseşte de pe afişe nu atât datorită valorii muzicii cât mai ales pentru teatralitate, rolurile suculente, problematica complexă neobişnuită în melodrama lirică italiană a timpului. Spre deosebire de Faust de Gounod care a redus poemul goethean la o simplă poveste de dragoste, Boito a rămas mai aproape de sursă, încercând să păstreze dimensiunea filozofică a personajelor şi adaptând întregul traseu iniţiatic al eroului în căutare de absolut (nu de tinereţe şi iubire ca în versiunea franceză). Lucrarea lungă, stufoasă pune probleme dificile de montare; regizoarea Anda Tăbăcaru-Hogea a încercat să le rezolve prin acumulări: acumulare de simboluri, care se întrepătrund, se suprapun, devenind greu descifrabile: calul negru – cu multitudinea de sensuri pe care omenirea le-a înscris în memoria ancestrală – adus mereu alături de inorog asociat şi el cu semnificaţii multiple (puritate, putere, creaţie, sexualitate, alchimie etc.) ambii despicaţi şi folosiţi ca vehicule (aluzie la războiul troian?) caroiajul alb-negru şi jocul de şah, oglinzile prezente permanent în scenografie ca lait-motiv; acumulare de acţiuni, neîntrerupt, repetitiv şi obositor, toţi şi toate se mişcă permanent, nu există nici un moment de răgaz; acumulare de obiecte pe scenă (sunt momente când seamănă cu un anticariat de provincie) asistăm la mutarea continuă a unor mobile care, de fapt, nu joacă ci doar sunt plimbate fără o justificare dramaturgică sau estetică. Ai senzaţia că determinarea întregii viziuni regizorale stă în teama de linişte, de gol. O componentă valorizantă a montării este scenografia monumentală şi elegantă semnată de Cătălin Ionescu-Arbore, mai ales costumele în combinaţii coloristice încântătoare, fundalul neoclasic, oferind reale satisfacţii vizuale.

Rolul titular – Mefistofele – este copleşitor atât scenic cât şi vocal; el domină întreaga acţiune, este permanent în scenă şi solicită la maximum forţa dramatică a interpretului. Mihnea Lamatic a realizat fără îndoială rolul vieţii lui de până acum – a fost mobil, dinamic, a cântat expresiv, inteligent şi cu bun-gust, dar mai apropiat de stilul grand – opéra franceză – cu care Boito are afinităţi – decât de demonismul goethean. Cât despre Faust, tenorul Stelian Negoescu şi-a rostit partitura în forţă, fără să dea impresia că personajul său ar fi mistuit de marile probleme ale existenţei. În Margherita, Roxana Briban cu timbrul ei generos a susţinut o linie a cântului tensionată, cu deschideri luminoase în acut şi accente emoţionale ce denotă o fibră de adevărată tragediană.

Nu am înţeles de ce regia a cerut Feliciei Filip, în Elena din Troia – întruchipare a iubirii ideale, bântuită de coşmarul căderii Troiei – o cochetă cum nu a dorit-o nici Goethe, nici Boito. Artista şi-a pus în joc toată arta ei de a da amploare şi nobleţe cântului, dar întreaga scenă are un aer operetistic.

Ansamblurile corale, cele celeste şi cele infernale, sub măiestrita conducere a lui Stelian Olariu şi partitura simfonică rezolvată cu aplomb sub bagheta experimentată a lui Cornel Trăilescu au dat legitimitatea acestei muzici inegale ca substanţă, punând în lumină ceea ce îi dă coeziune şi pe alocuri reală forţă dramatică.

Un alt moment sărbătoresc a fost reîntâlnirea, în Traviata, cu soprana Elena Moşuc – care activează la Zürich şi parcurge un frumos traseu internaţional. Un glas de mare sensibilitate care, pe măsură ce înainta în destinul tragic al eroinei, s-a colorat cu nuanţe şi subtilităţi vocale şi interpretative emoţionante. Confruntarea cu Jermont-tatăl – alături de Iordache Basalic convingător, aliind condiţia vocală solidă cu imaginea consistentă a personajului – a fost momentul cel mai intens al serii. Pentru Violeta aceasta vibrantă, Călin Brătescu a fost un partener cel mult corect., într-o echipă omogenă.

Un alt spectacol al săptămânii festive, Carmen de Bizet, a avut un oaspete venit din Franţa, Luca Lombardo. Cum demult nu am mai auzit pe scena Operei o voce de tenor adevărată, am savurat vocea clară, sonoră, bine proiectată, caldă, luminoasă (poate puţin metalică în acut) condusă cu siguranţă şi strălucire în cea mai bună tradiţie a rafinatei şcoli franceze. A fost un Don Jose convingător în fiecare nuanţă şi gest. Bun actor şi cu înfăţişare de latin lover şi-a construit minuţios personajul contradictoriu (foarte bun actul III şi mai ales scena finală). I-a dat replica Gabriela Hazarian de la Opera din Braşov, o Carmen toridă cu o poantă de vulgaritate (modelul pare să fie Julia Migenes în filmul lui Rosi) cu un simţ scenic şi un temperament care au ajutat-o să mascheze unele asperităţi vocale. Toreadorul lui Sever Barnea, cu o alură cuceritoare, atrage prin vitalitatea cântului aplauzele sălii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Anca Pârlog, o Micaelă muzicală dar cu probleme vocale greu de acceptat la vârsta ei. Tandemul Frasquita-Mercedes nu a funcţionat în condiţii bune (grevând şi celebrul cvintet), acaparat de Rodica Ocheşeanu cu agresivitate şi stridenţe în faţa unei prea timide Sidonia Nica.

Spre deosebire de celălalt dirijor oaspete, japonezul Inoue Koic, care în Traviata nu a putut evita decalajele şi incertitudinile, clujeanul Horvath Joszef, cu timpii vii şi flexibilitate a echilibrat destul de bine sensurile muzicale şi dramatice ale partiturii.

Sărbătorirea Operei bucureştene este marcată şi de un omagiu oficial prin conferirea Ordinului Meritul Cultural în cel mai înalt grad. Este o recunoaştere onorantă, dar cea mai importantă este recunoaşterea publicului care a consfinţit prin afluenţa şi entuziasmul său un demers artistic dificil, umplând sala în fiecare seară şi trezind speranţa că Opera bucureşteană are nu numai un trecut strălucit ci şi un prezent (de ce nu?) şi un viitor pe măsură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara