Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
O istorie a mistuirii de Marius Miheţ

Din 1793 până în 2016, destinul căpățânii regelui Henric al IV-lea de Navarra, desprins de corp de revoluționarii francezi, pare să fie unul și același: să absoarbă viețile din jur într-o reluare melancolică. La oricine ajunge prețioasa relicvă, viața se schimbă ireversibil. Diana Adamek găsește în noul ei roman și tonul nimerit, unul extrem de dinamic, pentru că cititorul va resimți călătoria prin istorie ca un joc în cerc – absurd, adeseori – cu intensități crescânde, până la topirea narațiunii într-un poem cu rol contrapunctic. Pe de-o parte, destinul unei relicve vreme de 222 de ani, de cealaltă, o parabolă guvernată de Memorie, Timp și Istorie.
Cele trei borne simbolice ale prozei Dianei Adamek formează aici pilonii unor desfășurări de voci narative ce se sincronizează nu până la simpla contopire, ci mizând pe armonizarea ce se degajă pretutindeni în text. Pentru cei cu imaginarul leneș, istoriile din Adio, Margot îi vor ține captivi în zona hidosului – exclusivistă și nefertilă.
Remarcăm, întâi de toate, violența imaginii. Diana Adamek lămurește expresiv și creează temeiurile desfacerii unei intrigi multiple. Intimitatea estetică e la ea mai mult decât evidentă, de aceea e capabilă să rănească atât de ușor privirea cititorului. Scriitoarea insistă cu lejeritate pe focare de violență vizuală, aglomerând, cu bună-știință, detalii și simboluri, cu riscul de-a îndepărta cititorul izolat de artă. Mai mult decât atât: pe cel înstrăinat și de culoare. Există în roman o întreagă poetică a culorii, a luptei pentru găsirea nuanței nemaivăzute în plan concret, dar și o tensiune interioară, ce nu poate fi tradusă altfel decât prin culoare. Basmul grotesc al Dianei Adamek trece încet, dar sigur în poemul unei culori mistuitoare.
Epicentrul romanului Adio, Margot îl constituie, nu întâmplător, pseudo-saga unui blestem al femeilor cu părul roșu. Până la un punct, ele par legatarele și cele ce păzesc cu propria nebunie rămășița regelui. Dar și prelungirile unei culori ce indică mistuirea. Numai că lucrurile sunt ceva mai complicate. Și e bine că rămân așa. Când Arabela – soția italianului Lorenzo, ce participă activ la cauza Revoluției franceze – asistă la profanarea mormintelor regale, ea se apucă să numere leșurile. Iar când căpățâna regelui se rostogolește la picioarele ei, nu mai are încotro. Trebuie să iasă din ascunzătoare sau să fugă. Descoperită, evadează cu căpățâna, jucând rolul unei femei însărcinate. Fără să știe că o lipește de burta ce adăpostește sarcina încă nedescoperită. Fiul ei, Sébastien, va fi considerat de Henric un geamăn într-ale eternității, „fratele cel mare” imprimându-i viitorului pictor Sébastien la Vieux și morbul unei căutări nefericite între lumi, ce amână orice concordie. Așadar, un mort-viu și un viu-mort, gemeni în burta destinului și nemuritori încremeniți, fiecare găsind în tristețea dimprejur potriviri numai de ei știute. Tot acest mecanism atemporal al nebuniei și melancoliei este generat de o neîmplinire. Erotică sau artistică, nici nu mai contează. Negreșit e pasul spre abis pe care-l împlinesc și în direcția căruia se îndreaptă femeile încredințate că sunt datoare să rupă destinul, oricât de liniștit, și să-l sfârșească printr-o indignare bine tăinuită.
Așa se face că în jurul gemenilor blocați în veșnicie gravitează numeroase femei rebele ce încurcă lumile, iubirile și sensurile. Sigură, ca întotdeauna, durează doar moartea.
La urma urmelor, Diana Adamek înscrie în istorie și în timp un tipar unic de femeie. Sau mai degrabă un model al sensibilității feminine. Incertă era doar sursa ștafetei de gen. Istoria capuluirelicvă și suprapunerea miturilor ofereau, cum se vede, trama ideală. Firește că în subtext se poate citi dezavantajos cum femeia dispare în istorie, măruntă, totdeauna cu gândul la veșnicia unui bărbat. Dar și că eternitatea celui din urmă se datorează iubirii pentru o femeie. Jonglând în permanență cu artefacte feministe și antifeministe, autoarei îi iese, de fapt, un portret al cuplului mistificat. Pentru aceasta, așază la tot pasul în istoria picarescă oglinzi, labirinturi, modele de identificare, inserții astrologice și ezoterice (temele mari ale prozei semnate de Diana Adamek). Așa încât, protagoniștii din Adio, Margot nu sunt niciodată singuri în aventura de care sunt atât de convinși că le aparține doar lor.
Cu toate acestea, o ciudățenie: n-am întâlnit la niciun autor contemporan o atât de cinică despărțire de personaje. Pe aproape fiecare pagină din acest roman se întâmplă ceva esențial – apare un personaj și dispare un altul, ne aflăm undeva și ne trezim în alt loc, nu mai puțin metaforic. Diana Adamek nu urmărește, nici nu construiește propriu-zis personaje secundare. Ea le derulează ca într-un film cu care cititorii, culmea, par că sunt deja familiarizați. De la un punct, senzația că citim o telenovelă ce s-ar putea continua la nesfârșit este pregnantă, chiar supărătoare. Unica grijă rămânând finalul. Din fericire, scriitoarea știe când să întrerupă sarabanda cu iz telenovelistic și construiește cu migală un final ambiguu și poetic deopotrivă. Câștigând maximum de efect.
Ba mai mult, naratorul deconspiră ostentativ deznodăminte înainte de vreme, ca și cum ar vrea să scape de povara unor destine ce se înscriu, de fapt, în același malaxor al istoriei reluate. Cu finaluri abrupte, lipsite de suspans, cu destine din care se extrage urgent misterul, romanul se înșurubează tot mai concret în jurul gemenilor Henri- Sébastien. Dintre personajele feminine, una singură rezistă probei timpului Fleurette- Marie, pentru că misterul morții ei trece în mit, ea devenind pentru ceilalți „La Belle inconnue”. Descoperirea înecatei după mult timp, cu frumusețea intactă, aduce laolaltă contemplația cu imaginația într-un, da, alt tablou, de fapt, înfățișând o misterioasă Ofelia. Promițătoare, dar mai puțin norocoasă se arată, peste secole, Erika Kaminski, poloneza evreică ce urmează la Paris artele frumoase. Nehotărâtă între mistuirea dintre roșul aprins al lui Rubio și griul melancolic al lui Marek, destinul ei se dereglează și-o redistribuie în rolul tuturor înaintașelor în același destin implacabil. Suflarea bolii necunoscute de care se face vorbire mereu în carte o cuprinde și pe ea tocmai în momentul când, prin artă, femeiaartist din seria lungă a damnatelor cu părul roșu putea să se suprapună cu cea a pictorului Sébastien. Eșecul ține de perspectivă aici. Sébastien pleacă în lume în căutarea strălucirii ascunse într-o culoare unică, în vreme ce protagonistele, de la Agata la Erika, sunt fascinate de schimbarea culorilor, de procesul în sine, nu de pictura ori tabloul (ne)încheiat.
Elisabeth Lucilla Jane încheie seria acestor Ofelii într-o contemporaneitate ce privește moartea fie prin ricoșeu, fie prin aprinderi cu totul diferite. Nu mai ajunge însă și mitul rochiei roșii, „de sărbătoare și de moarte”, cea care alungă bolile și împlinește iubirea, ea fiind înlocuită de cărțile de tarot ale ghicitoarei Kasia, din Egipt, aceleași cărți cu care Kasia va identifica și corespondențele cu luminile prezente în tablourile lui Sébastien. Deloc forțat, deoarece chiar cărțile de tarot sunt tablouri spirituale în miniatură. Nu-i vorbă, Adio, Margot poate fi citită și analizată fără a fi plictisitoare la cursurile de teoria literaturii, de comparativism literar și așa mai departe.
După ce suntem purtați de pe un continent pe altul, după ce trecem prin mănăstiri (spitale), ziduri false, poduri, anticariate, fabrici-ghetou etc. din diverse alte locuri și epoci, poposim într-un carnaval al epilogurilor – nimic altceva decât confesiunea colectivă a protagoniștilor. „Cum altfel să-mi petrec vremea decât vorbind?”, afirma după secole căpățâna lui Henric, naratorul central al cărții. Toți narează așa cum au fost învățați să se lege de viață: atât cât să se poată desprinde fără dificultate.
Îi unește pe toți un definitiv „frison tăinuit”, în care putem citi orice, dar întâi de toate mistuirea. În frunte cu pictorul Sébastien și obsesia lui pentru culoarea definitorie, pentru desăvârșirea prin artă a mistuirii. Ca și lungul șir al Ofeliilor incapabile să trăiască cu abisul ce se cască dintr-o dată în viețile lor.
Diana Adamek scrie un roman în care se poate citi, cu un oarecare efort de organizare și de imaginație, chiar cărțile tarotului. Pe de altă parte, suprapunerile dintre adevărul istoric și cel contrafactual găsesc adeseori rocade ce pot fi fructificate de cititor după cum poftește.
Dincolo de toate, Diana Adamek scrie dens și atractiv. Adio, Margot este o elegie a Ofeliei întrupată în istoria bărbaților.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara