Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
O iniţiere psihedelică de Codrin Liviu Cuţitaru


Strict cultural vorbind, popularitatea scriitorului britanic Aldous Huxley (1894-1963) a venit mereu dinspre eseurile lui neconvenţionale şi dinspre cele două romane cu succes internaţional - Point Counter Point/Punct. Contrapunct (1928) şi Brave New World/Minunata lume nouă (1932). În primul, Huxley reactualizează o tradiţie estetică engleză, cu rădăcini victoriene, a tipologiilor mentalitare, aparţinătoare unui anumit moment istoric. Explorînd profiluri individuale şi colective din anii douăzeci, el stabileşte o legătură intertextuală cu proza secolului al XIX-lea, fie în varianta "fiziologiei" franceze, fie în cea a "personajului-clişeu" din cano­nul literar al Albionului, inaugurat prin Bleak House/Casa umbrelor de Dickens sau The Book of Snobs/Cartea snobilor de Thackeray. În al doilea, autorul, folosindu-se de instrumentarul artistic al distopiei, oferă o imagine apocaliptică a viitorului umanităţii. Aluziile sale transparente la revoluţia bolşevică, la excesele industrializării şi la alienarea insului (post)modern, pînă la atingerea stadiului de mutant identitar, uimesc şi astăzi, datorită acurateţei lor aşa-zicînd "profetice", cu atît mai mult cu cît romanul descrie inevitabila unificare a întregului mapamond sub autoritatea unui "Stat Mondial". Cele două opere l-au transformat, practic, pe Aldous Huxley într-un scriitor universal, tradus intens în Europa şi Asia.

Huxley a dobîndit însă şi o faimă - să-i spunem - "non-literară", în etapa lui americană (în 1937, scriitorul se mută la Los Angeles, unde va locui pînă la sfîrşitul vieţii - aici, în 1959, primeşte şi cea mai prestigioasă distincţie din cariera sa publicistică: Marele Premiu al Academiei Americane de Arte şi Litere). Puţini îşi mai amintesc astăzi faptul că el a fost implicat într-o celebră controversă a anilor cincizeci (devenită ulterior un veritabil scandal american, cu ramificaţii ştiinţifice, culturale, etice şi politice). Este vorba despre susţinerea şi folosirea celebrelor droguri LSD. Alături de un grup de intelectuali de peste Ocean (unii dintre ei, savanţi importanţi la vremea respectivă), Aldous Huxley recomandă introducerea narcoticelor în chestiune - pe scară largă - în viaţa americanilor, datorită efectelor lor benefice şi, prezumtiv, absenţei oricărei contraindicaţii (se credea că LSD-ul activează palierele "blocate" ale subconştientului, determinînd individul să lucreze la potenţialul lui intelectual maxim, fără a dezvolta, în schimb, dependenţă). Demonstrativ, scriitorul începe să folosească el însuşi menţionatul drog, în 1955 - chiar anul în care scrie un roman nu la fel de cunoscut precum cele două capodopere, dar altfel semnificativ, The Genius and the Godess/Geniul şi zeiţa, reeditat recent la noi, în colecţia de carte străină a Editurii Polirom.

Asocierea celor două momente nu e întîmplătoare. Citită parabolic şi intertextual, naraţiunea lui Huxley trimite la ideea iniţierii psihedelice, a schimbării de traiectorie existenţială, prin traversarea unei experienţe halucinatorii, încărcate de semnificaţii. Înainte de a parcurge împreună sensurile în discuţie, derulate, repet, atît în plan "parabolic", cît şi "intertextual", să vedem cum decurg lucrurile la nivelul narativ propriu-zis. Acţiunea textului începe în anul 1951, cînd fizicianul John Rivers - aflat într-un puseu de retrospecţie - îi povesteşte unui prieten despre întîlnirea sa cu savantul Henry Maartens (laureat al Premiului Nobel pentru fizică), petrecută cu aproape trei decenii în urmă, pe cînd naratorul era doctorand sărac, aflat în căutarea unei slujbe. Maartens îl angjează, pe bani puţini, ca asistent în laboratorul său de experimente atomice. În plus, îi oferă şi posibilitatea de a locui la el acasă (iniţial, aranjamentul este făcut pentru o perioadă scurtă, în care Rivers ar fi trebuit să-şi găsească locuinţă, apoi, la insistenţele lui Maartens însuşi şi a soţiei lui, Katy, ambii ataşaţi afectiv, treptat, de tînărul protagonist, înţelegerea ajunge permanentă). Intrarea lui John în casa lui Maartens are certe conotaţii iniţiatice. Spaţiul în cauză pare cînd exotic, cînd morbid, purtînd, în ansamblu, amprenta unei sugestii a descompunerii graduale.

Naratorul provine dintr-o familie cu rigori morale majore. Crescut doar de mama vaduvă - o femeie ultrareligioasă, cu coduri puritane de educaţie -, John a fost, pînă la vîrsta de douăzeci şi opt de ani (cît are la timpul povestirii), un prizonier al cercetării, cu prea puţine incursiuni în lumea exterioară. Mai mult, el i-a promis severei mame că va rămîne cast pînă la căsătorie, asumîndu-şi, ca atare, virginitatea, la vîrsta maturităţii, atît ca pe o virtute, cît şi ca pe o fatalitate. Previzibil, convieţuirea alături de familia lui Maartens implică (şi) declanşarea fiorului erotic, îndelung reprimat. Pe de o parte, John se simte atras (impuls reciproc) de Katy, soţia lui Henry (mult mai tînără decît savantul - aflat la al doilea mariaj), pe de alta, el trezeşte interesul (cumva obsesional) al fiicei profesorului, Ruth, în vîrstă de cincisprezece ani (o artistă neînţeleasă, respinsă anterior de un jucător de fotbal, de care s-a îndrăgostit nebuneşte). Maartens - captiv în lumea formulelor - e mai degrabă opac la aceste complicaţii emoţionale. Îşi dezvăluie totuşi, la rîndul lui, un bizar handicap psihologic: este dependent de prezenţa fizică a soţiei Katy în viaţa sa. Cînd aceasta pleacă pentru a-şi îngriji mama bolnavă, Henry cade bolnav şi întreaga casă intră într-un fel de disoluţie stranie (singurii care se agită administrativ sînt Rivers şi bătrîna servitoare, negresa Beluah). Reîntoarcerea lui Katy devine astfel vitală.

Numai că revenirea intempestivă are un preţ. Mama lui Katy, ramasă singură, moare, iar femeia, profund demoralizată, cedează atracţiei pentru John, cu care începe o relaţie erotică intensă. Legătura e intuită de minuţioasa Ruth care, rănită în orgoliu, scrie un poem alegoric, unde, în limbaj artistic cifrat, îi demască pe iubiţii adulterini. Rivers se simte confuz şi culpabil. Dezvoltă obsesia unei trădări duble - a mamei (căreia îi promisese castitatea) şi, totodată, a maestrului (căruia îi încredinţase loialitatea). Decide, prin urmare, să plece din casa lui Henry Maartens. Evenimentele se precipită însă către deznodămînt, înainte ca el să-şi îndeplinească hotărîrea: Ruth şi Katy au un conflict violent în automobil şi mor într-un accident terifiant. Henry se recăsătoreşte de încă două ori: cu sora lui Katy (care moare de obezitate) şi, ulterior, cu introvertita Alicia. Va muri la venerabila vîrstă de optzeci şi şapte de ani, lăsîndu-i moştenire lui Rivers sensurile suficient de absconse al iniţierii simbolice derulate în casa sa. Aici s-ar putea localiza deja amintitul nivel parabolic al romanului. John îşi "deconstruieşte" vechea personalitate (pentru a-şi creiona una nouă), sub impactul experienţei alături de familia Maartens. Schimbarea identităţii (trecerea de la un "sine" la altul) pare un vis nebulos, un excurs halucinant, din care protagonistul nu se mai poate trezi decît cu brutalitate.

"Visul" nu oferă totuşi înţelesuri autonome, el căpătînd inteligibilitate doar prin asocierea cu cel de-al doilea nivel hermeneutic, pe care l-am numit mai devreme intertextual. Critica a vorbit despre fondul "intertextual" şi "contextual" al acestui roman - legat nemijlocit de o povestire a lui Edgar Allan Poe, The Fall of the House of Usher/Prăbuşirea Casei Usher. Acolo, un narator îşi pierdea, similar, identitatea, intrînd în casa morbidă a gemenilor Roderick şi Madeline Usher. Nu numai asemănările de atmosferă (descompunerea, atrofierea decorului) atrag atenţia în cele două texte, ci şi substratul simbolic. O analiză atentă a cripticei nuvele poeşti trimite la probabila folosire a opiumului de către narator, ca stimulent imaginativ, odată ajuns în preajma prietenului Usher. Poemul intercalat de Poe în povestire sugerează, în regim alegoric, deteriorarea bruscă şi aparent fără cauză a intelectului uman, ieşit din zodia armonioasă a raţiunii şi intrat subit în universul defazat al nebuniei. Parabola trimite de aceea, invariabil, la descompunerea personalităţii sub influenţa substanţelor halucinatorii. Nu alta este "iniţierea" lui Rivers al lui Huxley. Aflat între capriciile unei "zeiţe" (Katy) şi investigaţiile experimentale ale unui "geniu" (Maartens), protagonistul îşi găseşte "eul obscur", ascuns după interminabilele sublimări ale tinereţii.

John Rivers se lasă prins, asemenea naratorului poesc, în mreaja unei lumi noi, mai curînd ficţionale decît reale, mişcîndu-se pe un plaier suspendat (creat parcă anume de maestrul de ceremonii Maartens), unde halucinaţia şi ambiguitatea ontologică funcţionează ca reguli principale ale fiinţării. Pornind, pesemne, de la un viciu personal (dependenţa de LSD), Aldous Huxley scrie, iată, un roman psihedelic, de foarte bună cali­ta­te estetică, acoperind toate cerinţele de impersonalitate (şi transpersonalitate) impuse de marea artă. Oare nu e acesta, pînă la urmă, drumul fiecărui efort literar?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara