Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O incitantă lucrare incompletă de Alexandru Niculescu

Dacă îmi iau permisiunea de a mă implica în discuţiile despre lucrarea domnului Lucian Boia o fac dintr-un sentiment de solidaritate cu cei care de-a lungul vremii şi-au pus aceeaşi întrebare: de ce sîntem noi, românii, „altfel“? De ce este ţara noastră, România, „altfel“?
Altfel… adică – ne putem întreba – nu este Franţa şi nu-s francezii altfel decît italienii, spaniolii sau catalanii? Chiar dacă împart unii cu alţii acelaşi mediu cultural şi acelaşi creştinism dependent de Roma. Chiar dacă au în comun concepte şi valori spirituale de-a lungul secolelor (începînd de prin sec. XII), alteritatea fiecărei zone romanice devine mai distinctă şi generează deosebiri intra-romanice.
Dar limba şi cultura românilor, ale unui popor aflat la intersecţii de civilizaţie, orientală / occidentală – sau, cum scrie Lucian Boia – „la marginea” unor mari imperii, pune probleme deosebite. Le-a semnalat, printre primii, în 1932, Lucien Romier, jurnalistul francez care considera pe români Au carrefour de trois empires, în volumul cu acelaşi nume. Le-au studiat, deopotrivă, savanţi şi istorici europeni renumiţi (W. Meyer- Lübke, Ernst Gamillscheg, Leo Spitzer, Alf Lombard etc.). Într-adevăr, noi, românii, nu putem fi decît „diferiţi“, dacă am aparţinut pînă „de curînd“ la trei lumi şi culturi diferite. Este drept, ne-am „întemeiat“ entităţile statale tîrziu: în sec. XIV. Cu turcii otomani aflaţi pe linia Dunării. Cu denumiri statale (Ungro-Vlahia, Russo Vlahia) care arată în care zone geopolitice ne situau hărţile geografice ale timpului. Atunci cînd ia fiinţă, prin curajul antimaghiar al Basarabilor, în 1339, Ţara Românească, autonomă, numele conduce la o denumire slavă: Vlaška Zemlja, aşa cum am mai arătat (cf. Individualitatea limbii române între limbile romanice, vol. 4, Cluj, 2003, p. 101–110). Moldova lui Bogdan de Maramureş (care alungă pe Dragoş, vasal al Maghiarilor) îşi afirmă existenţa douăzeci de ani mai tîrziu (1359), intrînd în alte relaţii (Kievul, ortodox, Polonia, catolică şi protestantă). Cu Transilvania intracarpatină care a evoluat în perimetrii maghiari – austro-germanici.
Că din aceste regiuni diversificate s-a constituit o ţară unică locuită de „români“ (vlahi, olahi) – această realizare a sec. XX (1918) post-Primul Război Mondial ar putea constitui un prim răspuns la întrebarea de ce sîntem noi românii „altfel“. Nu aşezarea la marginea mai multor state, ci apartenenţa la spaţii de civilizaţie diverse explică o parte din comportamentul românesc. Mitică, Valahul, Moş Ion Roată, Moldoveanul, şi Badea Cîrţan din Ardeal, vorbind toţi trei româneşte, ţineau de regiuni cultural diferite. Ei ilustrează cel mai bine unitatea în diversitate a poporului nostru. Aceasta este cea dintîi caracteristică românească!
Românii aparţin însă şi zonelor dominaţiei limbii şi culturii eline. C. Diculescu (1880-1936) a scris în Dacoromania, IV, 1927 (pe atunci era profesor la Universitatea din Cernăuţi) un fundamental studiu despre Elementele vechi greceşti din limba română (p. 393-516), prea puţin luat în seamă de filologi. Autorul analizează in extenso urmarea grecităţii antice, aducînd dovezi (lexicale) din toponimie, fitonimie, religie şi, bineînţeles, din limba comună de pe tot teritoriul românesc (Transilvania inclusiv). Această răspîndire geografică arată că elementele eline provin din (ceea ce se numeşte) „substratul“ limbii române, direct, dar şi prin latină – ceea ce conferă romanităţii noastre româneşti o „greco-latinitate“ subiacentă. Teritoriul ocupat de armata romană – şi civilizaţia urbană adusă de Roma s-au implantat în zonele care au aparţinut întotdeauna Orientului Heladei, unei magna Graecia balcanice. Romanii şi administraţia lor au durat 165 de ani, grecitatea nord-dunăreană i-a precedat, au convieţuit cu ea, şi i-a continuat!
Nici slavii nu au reuşit să schimbe prea mult preponderenţa elină. Invazia slavilor (sec. V–VI) şi creştinismul adus de ei (sec. IX–X) nu au întrerupt legăturile cu Bizanţul. Prin Marea Neagră sau via terris de-a lungul Dunării, creştinismul originar al comunităţilor romanofone nord-dunărene au transgresat „zidul slavon“ (N. Cartojan) şi au intrat în contact cu ortodoxia originară a Heladei bizantinizate. Aveau dreptate cei care ne considerau „latinii Bizanţului“ şi N. Iorga (precum şi alţi istorici) care vorbeau despre români ca un Bizanţ post-bizantin. O singură eroare însă: un Bizanţ „înţeles“ / filtrat / cenzurat de slavi! Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem a formulat-o Lucian Boia: Avem / am rămas cu „sânge slav“. Problema este mult prea complicată ca să o rezolvăm aici. Dar străinii (italieni, francezi, spanioli) percep în comportamentul nostru românesc o componentă slavă.
Şi totuşi am putea adăuga: noi sîntem agenţi nord-danubieni ai Bizanţului. Pentru că, în Transilvania sec. X, conform unei însemnări din „cronica anonimă“ a regelui Bela IV, voievodul Menumorut (sec. IX–X) din Crişana, opunînd o dîrză rezistenţă invaziei maghiarilor şi regelui Arpad (889–907), a refuzat să se predea, invocînd pe „Domnul (Stăpînul) meu“ din Constantinopol. În virtutea aceleiaşi dependenţe / alianţe a rezistat timp îndelungat alt voievod român, Glad (sec. IX–X), din Banat.
Lucian Boia a caracterizat corect situaţia specială a entităţilor statale româneşti: le-a numit „de margine” (p. 9–10). Am putea spune însă… „la margine” fiindcă noi am apărat întotdeauna, dinăuntru, imperiul în care ne găseam integraţi. Am apărat, de-a lungul Dunării, Imperiul Bizantin (Capidava, Sucidava, Novae, Troesmis, Dierna etc.) ne-au fost încredinţate să le apărăm, după retragerea trupelor imperiale, aşa cum au dovedit cercetările arheologice. În cetăţile danubiene mai sus menţionate, cetăţeni autohtoni liberi constituiau o primă linie de apărare „dinăuntru“ a împăratului din Constantinopol! (De unde şi menţinerea exclusivă în limba română a formelor latine de nominativ Imperator, nu a celei de acuzativ Imperatorem> v. fr. empereire, it. imperatore.)
În Transilvania devenită „voievodat“ maghiar (după 1541), am apărat ortodoxia, împotriva „agresiunilor“ religiilor „noi“, receptae, reformate. Tot „dinăuntru“ (în sec. XVI). Opunîndu- ne Reformei, noi ne apăram existenţa oprimată în apartheid.
Şi, în sfîrşit, ne-am mai apărat şi civilizaţia rurală, orientală – împotriva „modernizării“ occidentale. În timp ce păturile superioare ale societăţii noastre autohtone în Ţara Românească şi în Moldova pactizau cu fanarioţii, cu ruşii generalului Kiseleff şi cu „duhul sfranţozesc“ la început de secol XIX (1830–1848) – ţărănimea, mici meseriaşi de la oraşe îşi apărau modul de viaţă arhaic – este drept, „înapoiat“ – care era însă „al lor“. Rezultatul: o zonă socială impenetrabil izolată. Occidentalizarea românilor a fost (aşa cum am arătat în Individualitatea limbii române, vol. 3) o problemă a elitelor sociale (şi culturale). Bine au făcut cei ce ne-au îndreptat spre Occident, dar grea ne-a fost trecerea de la „turcogrecie“ la Evropa modernă. Şi să nu uităm că acest proces de occidentalizare a fost destul de variabil de la o regiune românească la alta: Titu Maiorescu biciuia cu asprime formele fără fond, iar I.L. Caragiale, pentru Muntenia, ironiza transformările de suprafaţă.
Ce înseamnă oare versul noi, locului ne ţinem / cum am fost aşa rămînem decît dorinţa unui imobilism perpetuu? Nu înseamnă oare că noi apărăm, neclintiţi, la frontiere, stări de fapte şi realităţi pe care evoluţia societăţii occidentale le-a desăvîrşit? O atitudine sentimental-nostalgic conservatoare ne caracterizează mereu. Sîntem un popor de ariergardă!
Am putea compara cu uşurinţă cazul nostru cu situaţia în istorie a Italiei meridionale şi a Siciliei (înainte de unitatea Italiei) Peste aceste regiuni care făceau parte din Imperiul Romei s-au abătut, ocupîndu-le, normanzi, arabi, germani, francezi şi… Statul Papal. Într-o absolută supunere silenţioasă ceea ce se numea „popolo minuto“, adică păturile sociale „de jos“ (chiar dacă uneori mai „exploda“ un complot) dus într-o permanentă „adaptare la situaţie“ a elitelor care pactizau rînd pe rînd cu cei nou-veniţi, cuceritori. Comunităţi sociale sărace, neluate în seamă, amorfe, îndurau dominaţiile străine.
Nu-i oare „ca la noi“? O desfăşurare a istoriei în două planuri: 1. a păturilor sociale „de jos“ şi 2. a elitelor. O structură socială în dublu clivaj; cei ce suferă / îndură istoria şi cei ce o fac. (Vă aduceţi aminte de ultimul roman al lui Ionel Teodoreanu: Războiul lui Ion Săracu?) Marele lingvist şi filolog care a fost Ovid Densusianu, cu studii înalte în Franţa, atunci cînd, împreună cu I.A. Candrea şi Th. Speranţia au alcătuit antologia de vorbire populară Graiul nostru, constata, în 1905–1906, pe cînd îşi desfăşura ancheta dialectală, că „ţăranii nu au spirit patriotic“. Pentru că cei interogaţi despre „răzbelul“ de independenţă din 1877 nu aveau deloc amintirea eroicelor bătălii victorioase de la Plevna şi Griviţa, ci răspunsul era: „mi-a murit fratele în răzbel“ – şi alt răspuns: „ce bine era pe vremea Turcului, intrai în pădure şi luai lemne cîte vreai“! Asemenea gînduri apăreau în mintea ţăranilor, în timp ce V. Alecsandri, G. Coşbuc şi alţii scriau ode patriotice închinate eliberării ţării de sub jugul otoman.
Ceea ce desigur se petrecea şi în alte regiuni ale fostului Imperiu Roman abandonate de armatele Romei şi lăsate pradă invaziei „străinilor“. Se înţelege atunci de ce Biserica constituia singurul sprijin, ultima speranţă a necăjiţilor (în ciuda tuturor dovezilor de corupţie şi de comportament nepermis). Altfel spus, Biserica preia deznădejdile celor fără glas în istorie. Cine a parcurs Italia de sud, din Campania în Puglia şi Sicilia a putut vedea măreţia impasibilă a edificiilor palatine, a catedralelor, a Domului faţă de modestele locuinţe ale celor dimprejurul lor. Sub acest aspect, deosebirile dintre noi şi italienii de sud nu sînt atît de mari; încetăm a fi… „altfel“.
Asemenea observaţii merită a fi luate în seamă pentru a înţelege de ce este România „altfel“. Trebuie să ne adresăm nu aparenţelor de suprafaţă, ci profunzimilor sociologice ale istoriei noastre. Explicaţii însemnate în această privinţă au dat – pentru situaţia românească – lucrările lui Radu R. Rosetti (1877–1949), Pămîntul, sătenii şi stăpînii (1907) în Moldova şi , bineînţeles, cele ale lui Pompiliu Eliade. Ele se referă la starea de lucruri din Principate înainte de influenţa franceză în „spiritul public“, deci la situaţia ţărănimii. A fi avut pături sociale rurale şi periferic urbane care să se opună – „să nu poftească franţuzoaia“ – să se complacă în existenţa lor lipsită de orizont de dezvoltare – iată o caracteristică românească. Români simpli – le petit peuple – au fost multă vreme resemnaţi, sceptici, chiar indiferenţi la inovaţii care să tulbure echilibrele sociale. A contribuit la această inerţie rurală şi semiurbană şi abolirea tîrzie a robiei boiereşti. Din rumânie au ieşit abia în sec. XIX datorită cîtorva boieri luminaţi.
Desigur, nu se putea scrie totul într-o lucrare destinată a fi citită cu uşurinţă (stilul autorului, aproape jurnalistic, confirmă o asemenea ipoteză) de mulţi. Dar tema este extrem de importantă şi, dacă Lucian Boia are un mare merit este acela de a fi semnalat absenţa unei autodefiniri existenţiale naţionale şi social-culturale. Ceea ce a întreprins D-sa – alături de ceea ce au scris şi alţii înaintea sa – nu poate constitui decît o iniţiativă pasionantă, necesară în cultura noastră. Un început bun, o cale de investigaţie bine aleasă – dar, din păcate, un studiu incomplet. Bibliografia ar trebui mult îmbogăţită, cu scrieri majore. A reflecta mai profund la semnificaţiile evenimentelor este, de asemenea, necesar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara