Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O impasibilitate simulată de Gheorghe Grigurcu

În masa unei mai mult decît evidente supraproducții versificate, descoperim încă un poet autentic, Giuseppe Masavo. De-un leat cu optzeciștii (născut în 1954, la Piatra Neamț, cu numele real de Giuseppe M. Asăvoaiei), absolvent al IEFS și al Universității din Bacău, profesor și antrenor în domeniul schiului de performanță, cu un debut în revistele studențești din Cluj ale anilor 1980 și cu cel editorial abia în 2013, d-sa declară cu amară justificare: „Mă consider un autentic scriitor de sertar, acel specimen despre care se spunea, la începutul anilor 1990, că n-ar exista în România“. Să-l fi ajutat oare lunga amînare să apară acum într-o formulă deplin stabilizată, reprezentativă? Ar fi latura de bine a unui rău. Textele d-sale, lungi însă cîtuși de puțin fastidioase cum ale altor barzi care „lungesc vorba“ păgubos, au o legănare lentă, o paciență care ne îngăduie a contempla odată cu autorul lumea sa. Poate că tergiversarea apariției acestei producții i-a oferit poetului, subiacent, un motiv liric suplimentar, o dicție răbdătoare dezvăluind un spațiu vital ironic-resignat: „cuvintele au îmbrăcat haine femeiești dau din șolduri pun/ un bec în pămînt cică așa crește lumina/ din oglindă, fața ta nu mă mai sperie amintirile au un scaiete/ prins de haine tufele de groază, știi, alea care cresc la colțul gardului/ cu miros de urină/ înfloreau în mijlocul străzii nu mă mai sperie/ au trase pe mîneci o haină de cocostîrc/ cu o lumînare în mijloc/ de la un Paște la altul“. Se află aici un amestec de vis și de observație prozaică, aidoma unui bilanț silit și totodată cu aerul paradoxal al unei inaugurări plină de nădejdi. Poetul pare a se afla în fluxul vieții și în același timp abstras din acesta, gata a îmbrățișa pustiul interplanetar. Ceea ce atrage atenția e un aparent, doar aparent echilibru între forțele contrarii, într-un discurs care în fapt mustește de satiră. Nedispus a ceda nici uneia din ele, Masavo se retranșează într-o impasibilitate simulată, întreruptă de cîte o imagine crudă care sabotează vădit armistițiul încheiat cu cotidianul: „din burta iepurelui iese un leu mie-mi iese un cuvînt/ cu care sfîșii lumea/ nu plînge nimeni/ nu întreabă de ce// schimbăm impresii și ne cuprinde pe amîndoi un dor teribil de viață“. Viziunea informă, echivocă face loc unor consemnări ale ruinei, care pornesc de la amintirea cerului biblic ajungînd pînă la detaliile realiste. Nu fără o aluzie la criticii la a căror opinie oropsitul autor nu are încă acces: „e a șaptea zi de la facerea lumii/ doar ruine/ pietrele vorbesc despre nisipurile lor/ (și) forțele care fac din ele istorie/ criticii sînt pictați precum sfinții, atît de hidos!/ din ei lipsesc bucăți de mozaic“. Multamînata intrare în „viața literară“ îl îndeamnă a se confrunta cu tehnica temporalității inicve, cu „acel perpetuum mobile/ pe care-l așez pe masă“, pînă cînd acesta „începe să ticăie regulat silențios“, într-o ambianță rebarbativă marcată de „străzile pline cu gropi ale orașului“, de o „liniște în care zgomotele îngheață de frică“. În aceeași atmosferă stătută, jos provincială obiectele dobîndesc uneori însușirile vieții, se insinuează în forța ei, atingînd o „demență ludică“. E o decadență a lumii materiale care oglindește revolta surdă a ființei ce preferă lehamitea și dezgustul unei recunoașteri nete. Viața nu oferă o panoramă, ci o panaramă. Astfel încît patetismul e contras într-o puzderie de imagini oblice în raport cu posibilul său ax: „uneori te îndrăgostești de imagini:/ părul ei atîrnă ca o ciupercă creață/ aruncă sîrmulițe spiralate în ochii peștilor/ și ei se transformă în pietre// simt viclenia pietrelor: solzii lor adună/ șerpii la soare; femeia își ridică privirea cu șerpi/ în ochii ei apusul pe care-l visez e confirmarea/ îngerilor că fiecare sfîrșit are un început – / cum, prăvălită în cascada Cailor/ apa e începutul Fîntînei“. Derutat de incertitudinea transcendenței (să fie într-adevăr „cerul împotriva cuvîntului“ ori „cuvîntul împotriva pietrei“? ), poetul se complace pînă la urmă în postura unei prudențe ironice. Prilej de-a puncta o țeapănă poziționare socială, în fapt o glumeață reacție a vitalității amenințate: „bem ciocnim pahare cu picior înalt,/ cum îți place ție, recunoaște – stil/ rafinament. Educație tăvălită-n aluaturi princiare/ de salon roz-bonbon“. Salut intrarea lui Giuseppe Masavo în lumea bună a poeziei!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara