Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O idee a lui Kant: Linia care îți trece prin minte de Dragoș Grusea

Ce se întâmplă când trag o linie pe o foaie goală? Aparent are loc o mișcare a pixului care descrie o linie pe o foaie și nimic altceva. Dar este oare corect să spunem că este vorba despre o singură mișcare care descrie o singură linie? Potrivit lui Kant, mai există o mișcare, pe lângă cea a pixului din mâna mea: „Mișcarea unui obiect în spațiu nu aparține unei științe pure, prin urmare nici geometriei….Dar mișcarea ca descriere a unui spațiu este un act pur al sintezei succesive a diversului în intuiția externă în genere, prin imaginația productivă și aparține nu numai geometriei, ci și filosofiei transcendentale.“ (Critica rațunii pure, §24). Această din urmă mișcare pură este mișcarea ca „acțiune în subiect“.
Există deci două mișcări atunci când trag linia: o mișcare externă a pixului în spațiul tridimensional și o mișcare internă prin care eu produc în imaginație o linie internă, care servește ca model liniei externe. (O linie dreaptă externă poate avea mici imperfecțiuni care să o anuleze ca linie dreaptă, dar noi o judecăm totuși ca o astfel de linie pentru că percepem în ea linia dreaptă generată în imaginația productivă). Prin urmare, orice linie trasă în spațiul exterior presupune una pe care o gândesc în interior: „Eu nu-mi pot reprezenta o linie, oricât de mică, fără să o trag în gândire, adică fără să produc, plecând dintr-un punct, toate părțile ei în mod succesiv…“(CRP, Axiomele intuiției ).
Linia nu poate fi gândită deodată (din punct de vedere transcendental, nu psihologic), ci ea este o mișcare care începe într-un punct. Dar ce face ca acest punct care trece prin mintea mea să nu rămână o mișcare singulară și izolată? Ce face ca mișcarea punctului să devină linie? Iată o primă condiție: „Este evident că dacă trag în gând o linie….trebuie mai întâi în mod necesar să sesizez una după alta în gândirea mea aceste reprezentări precedente (cele dintâi părți ale liniei)..“ (CRP, cap. Reproducerea în imaginație). Pentru ca punctul să se transforme în linie trebuie păstrată și reprodusă în imaginație mișcarea prin care punctul a trecut. Linia este un punct în mișcare care își păstrează și recunoaște propriul trecut. În trecerea de la punct la linie timpul este hotărâtor, dar nu orice timp, ci acela spațializat, trecutul care „se vede“ în spațiu. De aceea linia este pentru Kant imaginea timpului: „Căci timpul nu poate fi o determinare a unor fenomene externe: el nu aparține nici unei figuri, nici unei poziții… Și tocmai fiindcă această intuiție internă nu dă nici o figură, noi căutăm să suplinim această lipsă prin analogii și reprezentăm succesiunea de timp printr-o linie care se prelungește la infinit.“ (CRP, Estetica transcendentală)
Linia nu dă numai imaginea trecutului, prin spațiul parcurs, ci și a viitorului, ca spațiu prelungibil la infinit.
Am spus, împreună cu Kant, că linia se mișcă în interior, că ea este una gândită. Dar totuși unde este ea? De vreme ce eu o produc, ea este în mine. Doar că nu este în mine ca o imagine oarecare, pe care o pot gândi în diferite feluri. Linia gândită nu poate fi modificată după voia mea fără ca ea să fie anulată ca linie. Producerea ei mă constrânge să o gândesc într-un fel și nu în altul. Această constrângere este semnul prezenței unei reguli. Prin producerea liniei introduc în mine nu numai o imagine a spațiului și a timpului, dar și o regulă.
Am acum spațiu, timp, regulă. Cu aceste trei elemente obținute prin producerea liniei sunt satisfăcute condițiile primare ale conceptului obiectului. De aceea pentru Kant construcția transcendentală a obiectului stă în strânsă legătură cu gândirea liniei: „Obiectul este ceva în al cărui concept este unit diversul unei intuiții date…Pentru a cunoaște ceva în spațiu, de exemplu o linie, eu trebuie să o trag și să efectuez astfel sintetic o legătura determinată a diversului dat; așa încât, unitatea acestei acțiuni este totodată unitatea conștiinței (în conceptul unei linii) și în chipul acesta un obiect (un spațiu determinat) este mai întâi cunoscut.(CRP, §17)
Pot obține așadar primul obiect prin introducerea unei reguli în intuițiile de spațiu și timp. Linia internă este un obiect primar pentru că este prima legătură posibilă a diversului spațial într-un spațiu determinat. Spațiul ne e dat originar ca infinit, ca un pur ne-limitat și ca ceva de limitat, pentru că singurul act pe care îl permite este limitarea. În acest spațiu de-limitat este introdusă o regulă care pune o limită și produce astfel un spațiu ca ceva de terminat. Spațiul de-terminat este unul care începe și conține posibilitatea de a se termina. Pe scurt, ceea ce se schimbă în această trecere este modul de a acționa asupra spațiului: linia transformă spațiul delimitat într-unul determinat (în spațiul gol infinit devine posibilă întrebarea unde?: unde este punctul în mișcare?).
Această transformare generează în același timp și unitatea conștiinței din motivele expuse mai sus: dacă aș uita părțile precedente ale liniei, ea nu ar fi decât un punct izolat mișcându-se în spațiul infinit. Există o conexiune transcendentală între producerea liniei, obiectualizarea spațiului și geneza unității conștiinței. (Trebuie să fiu un eu unitar, capabil de memorare și anticipare pentru a putea urmări parcursul unui punct în spațiu).
Am văzut mai sus că pentru Kant linia este și o imagine a timpului. La fel ca spațiul, timpul este o mărime infinit dată: în lipsa unei referințe externe, despre timp nu se poate spune altceva decât că poate curge la infinit, că el este ceva de curs. Dar producerea liniei transformă timpul ca simplu de-curs într-o succesiune ordonată prin introducerea unei reguli. (În timpul gol, infinit devine posibilă întrebarea când?: când a început punctul să se miște?). Spre deosebire de timpul care curge fără început și sfârșit, de timpul ca un decurs, succesiunea poate avea început și sfârșit pentru că are o regulă.
„Noi nu putem gândi o linie fără să o tragem în gândire… și nici chiar timpul fără ca în tragerea unei linii drepte să dăm atenție acțiunii sintezei diversului prin care determinăm succesiv simțul intern. Mișcarea ca acțiune a subiectului (nu ca mișcare a unui obiect) produce în primul rând conceptul de succesiune…“(CRP, §24)
În citatul de mai sus găsim modalitatea obținerii regulii. Ea se obține prin încă o interiorizare, căci în tragerea liniei trebuie să „dăm atenție acțiunii.“ Am trecut de la linia de pe foaie la linia din gândire și acum abstragem de la această linie și gândim numai actul producerii ei. Prin această interiorizare obținem regula conform căreia are loc producerea liniei, dar acum o putem gândi independent de linie, doar ca regulă în genere. Obținând regula, o putem aplica asupra timpului, obținând astfel posibilitatea de a gândi o succesiune determinată.
Această mișcare prezentă la Kant este ceea ce Hegel numește Er-innerung, tradus prin „reinteriorizare“ pentru că este o interiorizare de gradul doi, așa cum este cea prin care am trecut de la linia internă la regulă. (Gândirea se mișcă atât la Kant cât și la Hegel în direcția extern-intern-interior).
Ca uniune între spațiu, timp și regulă, producerea liniei este actul primar al constituirii experienței și al genezei ordinii. (Faptului că Eminescu a ales în Scrisoarea I „punctul de mișcare“ ca moment al genezei ordinii cosmice ar putea fi regândit pornind de la Kant). Determinarea spațiului și timpului ca unități trebuie să preceadă orice experiență și orice percepție. Nu pot avea experiența unui pix care e doar undeva și cândva. Pixul din mâna mea nu e undeva și cândva, ci e într-un unde și un când precis determinate.
Și limbajul folosit de Kant trimite către interpretarea expusă mai sus: a trage o linie este „ziehen einer Linie“, iar a raporta o categorie la experiență este „be-ziehen“. Trecerea de la producerea liniei la actul inserării ordinii categoriale este trecerea de la ziehen la beziehen, unde „be“ se comportă ca factor obiectivant, așa cum el funcționează și în cazul lui weisen (a arăta) care devine be-weisen (a demonstra).
Toate lucrurile despre care am vorbit sunt prezente în momentul tragerii unei linii pe o foaie. De aceea putem învăța de la Kant că a gândi filosofic este a identifica spațiul complex în care se înrădăcinează actele simple. Filosofia pierde concretul numai atunci când dorește să evite abstractul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara