O frază care ar trebui să producă insomnii criticilor, istoricilor, cercetătorilor literaturii, biografilor, profesorilor, specialiştilor, tuturor celor ce se consideră în drept să vorbească netulburaţi şi în aparentă cunoştinţă de cauză despre destinul unor mari creatori şi despre modul cum s-au ivit în lume operele lor: "Stau şi mă întreb dacă ruşinea îl încearcă măcar pe unul singur dintre cei ce-şi întemeiază viaţa lor academică lesnicioasă, bine asigurată, bine şi drept trasată, pe aceea a unui poet care a trăit în mizerie şi în disperare."
Fraza aparţine de curând dispărutului Elias Canetti, el a gândit-o, el a scris-o şi, cum se zice, nu întâmplător el. E o frază care vine de departe, din adâncul cel mai secret al scrierilor sale. Trebuie să fi compus înainte de a împlini treizeci de ani un roman ca Orbirea ca să-ţi treacă prin minte un gând atât de necruţător în simplitatea sa aproape despuiată şi mai ales ca să ai dreptul să-l dai pe faţă cu o cruzime aproape copilărească. Cu o prospeţime, s-ar spune, dar s-ar spune rău, ne-intelectuală, ne-culturală, nu doar ne-academică.
În traducere franceză, romanul - singurul de altfel, pentru că după Orbirea "se tace", nu se continuă în linişte (între 1935 şi 1994, şase decenii, autorul n-a mai făcut literatură "de ficţiune", ci "doar" eseu şi memorialistică) - în franceză deci, romanul se intitulează Autodafé, trimitere explicită la momentul final al cărţii, când eroul îşi dă foc bibliotecii, enorme, de o valoare incalculabilă, în care-şi investise averea, energia, pasiunea - demenţială, nu simplu "lăudabilă" şi "nobilă" - pentru carte, pentru cărţi.
În felul ei - şi fraza citată, în care e vorba, nemaiauzit lucru, de ruşinea, pur şi simplu de ruşinea pe care ar trebui să o încerce, dar nici gând să o încerce, cercetătorii academici bine rostuiţi ai operei unor mari poeţi trăind la vremea lor în mizerie şi disperare, ei bine, fraza aceasta şi ea, de fapt şi de fapt, nu altceva face, dă foc unei imense "biblioteci", ticsite de cărţi, unei imense "bibliografii" savante inspirate netulburaţilor ei autori - de capodoperele întrupate din suferinţă şi deznădejde...
Vorbeam de Marthe Robert, de ultima sa carte (La traversée litteraire), de "apariţiile" sale ca martor de încredere în documentarul Antonin Artaud, gândul din nou mi se îndreaptă spre ea, o cere firesc fraza lui Canetti, o cere prin contrast, tocmai pentru că ea, ca puţini alţi interpreţi ai literaturii, ştie din instinct să se sustragă pericolului semnalat, al "lipsei de ruşine" şi să descopere calea adecvării comentariului la obiectul şi la subiectul său. Un obiect-subiect numit Artaud sau Kafka sau Flaubert...Cum să-l înfrunţi fără să-l deformezi, fără să aluneci în inadecvare, în indecenţă, în stridenta "lipsă de ruşine" (a comentariului confortabil, atât de străin inconfortului fundamental din care s-a ivit opera...). Fără să cazi pradă uşoară sub incidenţa teribilei, incendiarei fraze a lui Canetti... E un secret aici - deloc la îndemâna spiritelor confortabile - un secret al acordului cu "viul" operei, al acordului - ca să reiau termenii esenţiali puşi în discuţie chiar în romanul Orbirea - dintre "cap" şi "lume", idee şi viaţă, spirit şi trup... În viziunea lui Canetti (un scriitor din păcate necomentat de Marthe Robert) există pe de o parte "lumea fără cap" (lumea animalic orientată, a instinctelor, a rapacităţii şi a prostiei) iar pe de altă parte, aparent superioară, dar poate la fel de rea, cea a "capului fără lume" - la fel de oarbă ca şi cealaltă, reprezentând un tip complementar de "orbire", a capului cu totul desprins, rupt de "lume", a abstracţiunilor fără pondere reală, străine de adevărata viaţă - a imensei "biblioteci", monstruos acumulate, a cărţilor de preţ, lumea "comentariului", puse până la urmă pe foc, odată cu propria inutilă făptură, de Kien, personajul-cărturar, personajul "de hârtie" al romanului Orbirea...
În paranteză fie spus, Canetti a regretat mai târziu că a ajuns "până acolo", până la o limită totuşi neîngăduită, adică, - momentul arderii cărţilor, nu se face una ca asta! - si a mers încă mai departe, cuprins (ca Gogol, unul din modelele sale) de remuşcări, a regretat că a scris odată, în tinereţe, romanul Orbirea... Altfel zis "l-a pus pe foc" (tot ca Gogol...), un autodafé, din fericire, doar simbolic - cartea apucase totusi în 1935, trecând atunci aproape neobservată, să vadă lumina tiparului... Motivele căinţei - de a fi scris Orbirea ! - merită cu toate acestea reţinute, explicaţia e foarte "canettiană", adânc revelatoare pentru modul de a gândi, la antipodul banalităţii - al scriitorului născut la Rusciuc, pe Dunăre, şi plecat de acolo pentru a deveni unul din marii scriitori ai secolului - şi cu siguranţă cel mai "european" în toate sensurile, dintre ei... Motivul căinţei: complexitatea aproape periculoasă, prin ambiguitate, a romanului - o carte dintre acelea care dizolvă, care, spune Canetti "împing la dezagregare până şi caracterul cel mai ferm cu putinţă".
Lucian Raicu
august 1994
