Numărul curent: 36

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
O figură din insectarul lui E. Lovinescu de Victor Durnea


George Cornea



Cine citeşte paginile consacrate „căpitanului Popa, mai cunoscut sub numele literar de George Cornea” în capitolul intitulat Siluete pitoreşti din cel de-al III-lea volum al Memoriilor lui E. Lovinescu va trăi neîndoielnic, la început, momente de intensă delectare, datorate artei lor desăvîrşite, precum şi corozivităţii lor extreme. Dar această delectare va face loc curînd unei stări de inconfort, dacă nu chiar de jenă.

„Tînărul ofiţer”, „omuleţul”, este „de specia ascaridelor, slab, cu obrajii supţi, cu ochii vii şi cu mişcări dezarticulate de paiaţă”, „nervos şi dezordonat în mişcări” şi are „pe lîngă geniul familiarităţii şi al vulgarităţii ş…ţ o volubilitate excesivă”, prin care acaparează conversaţia, instituie monologul perpetuu, o revărsare a mitomaniei complete. (Omul „ştia totul, văzuse totul, participase la tot ce se întîmplase memorabil în orice punct al globului”, „avea competenţă în orice ramură de activitate intelectuală” şi, ca atare, „apostrofase” nu numai pe Mackensen, stîrnind interesul lui Wilhelm II, şi pe Averescu, dar şi pe George Enescu.) Plin de sine, poartă pe piept o vreme „Legiunea de onoare” şi ordinul „Mihai Viteazul”, pe acesta din urmă pînă cînd i se ridică dreptul de a-l purta în urma unui „proces de falş”. (Fiind la biroul decoraţiilor – povesteşte memorialistul –, ofiţerul ar fi obţinut ordinul în cauză falsificîndu-şi dosarul!)

Insistent la extrem pe lîngă critic, nu însă în chip expres ca să-i smulgă vreo apreciere literară favorabilă, îl determină să facă un gest greu de imaginat, mărturisit cu ingenuitate, anume „să-i comunice pe cale ierarhică neputinţa în care şseţ aflşăţ de a-l mai primi la şelţ” şs.m.ţ.

La fel s-ar fi comportat ofiţerul-scriitor, după ce şi-a tipărit cărţile, cu librarii, cărora le-ar fi inspirat o adevărată groază. Apoi, „brusc, dezordonat ca întreaga lui viaţă” ar fi fost şi sfîrşitul său: „Forfotind pe la editori cu manuscrisul noului său roman, între două alergături s-a oprit un moment în curtea unui spital militar, unde nu ştiu din ce motive sentimentale, iertînd în sfîrşit pe toţi cei ce au avut nenorocirea să-l cunoască, şi-a tras un foc de revolver în tîmplă.”

Portretul acesta, în tuşe caricaturale, nu încape nici o îndoială, exprimă o idiosincrazie nealterată de cei şase-şapte ani ce trecuseră de la dispariţia omului, o idiosincrazie disproporţionată totuşi la cel ce face profesiune de credinţă sceptică atît în ordinea esteticului, cît şi a moralului. Pe de altă parte, ironia exercitată pornind de la infirmităţi fizice şi psihice sfîrşeşte prin a produce un efect contrar. Pe acest teren vin şi “nedumeririle” criticului în legătură directă cu scrierile lui George Cornea. Prima dintre ele, asupra „autenticităţii” acelora, are la origine constatarea unei incompatibilităţi dintre om şi operă: „Şi acest om incoerent, extravagant, fără noţiunea adevărului şi a preciziei, a făcut – observa E. Lovinescu – literatură documentară de război şi deşi vedea în sute de mii şi milioane, în povestirile sale se menţine, totuşi, în date verosimile.” Acestei „nedumeriri” i se alătură, apoi, alta, şi anume că „omul nu avea nici cele mai elementare noţiuni de gramatică şi de ortografie şi mînca silabe mai în fiecare cuvînt”. Şi, cu toate că faptul din urmă e interpretat ca „semn de paralizie progresivă”, convingerea exprimată în final este că „literatura lui era cel puţin refăcută pe de-a întregul de altcineva”. O convingere exprimată „cu atît mai vîrtos” – se adaugă – „cu cît pe simpla afirmaţie a unui om aşa de extravagant s-a susţinut de curînd în presă că Pădurea spînzuraţilor ar constitui plagiatul unui roman inedit al căpitanului Popa”. E vorba, în ultimă instanţă, de o dublă impostură a căpitanului Popa, aceea de a-şi fi pus în chip măcar în parte fraudulos numele pe copertele a două cărţi şi aceea de a-l fi declarat pe Liviu Rebreanu plagiator.

Cine a fost, în fond, George Cornea şi care este statutul şi valoarea celor două volume de proză pe a căror copertă se află numele său? Şi ce raporturi există între Nebunia lumii şi Pădurea spînzuraţilor?

E de aşteptat ca biografia unui scriitor precum George Cornea să fie greu de reconstituit. Un punct de plecare poate fi, însă, o sursă spre care ne îndreaptă cunoscuta profesie a scriitorului. Astfel, în „Anuarul ofiţerilor activi ai Armatei Române pe anul 1923/1924” am găsit notate următoarele: „POPA, Gh. I. N./ n. 20.V.93/ soldat 30.X.14/ elev 1.IV.15/ sublocotenent 1.VII.16/ locotenent 1.IX.17/ căpitan 1.IV.20”.

Documentul oferă, mai întîi, o informaţie pe care o putem credita pe deplin – data naşterii, corectînd astfel pe cea cunoscută pînă acum. În al doilea rînd, este punctat itinerariul profesional al ofiţerului scriitor, susceptibil să reveleze lucruri deosebit de interesante. Astfel, întrucît tînărul e înrolat ca soldat imediat după declanşarea conflagraţiei mondiale, iar cinci luni mai tîrziu este „elev”, n-ar fi exclus ca el să fi absolvit un liceu „obişnuit”, nu militar, dacă nu era cumva chiar student. (La fel s-a întîmplat şi cu alţi tineri de acelaşi „leat”, de pildă cu Perpessicius ori cu George Banea. De altfel, autorul Menţiunilor critice va mărturisi mai tîrziu, scriind despre romanul lui George Cornea, că l-a avut coleg la şcoala de ofiţeri de infanterie în rezervă.) Ar rezulta de aici că nu o înclinaţie specială către meseria armelor, ci împrejurările i-au determinat cariera. În sfîrşit, e de reţinut accelerata cadenţă a avansărilor, care, dacă nu e extraordinară în vreme de război, indică măcar un comportament adecvat. Dovezi în acest sens sînt, în genere, şi medaliile şi decoraţiile. În legătură cu cea mai înaltă, ordinul „Mihai Viteazul”, am văzut că E. Lovinescu menţionează un proces prin care distincţia i-ar fi fost retrasă lui Gh. I. N. Popa. Pînă la o completă elucidare a lucrurilor, menţionez că în anunţul pe care la decesul căpitanului îl publică familia sa în „Universul” se spune că el era cavaler al ordinelor „Steaua României” şi „Coroana României” cu spade şi panglica de „Virtute militară”, decorat cu ordinul „St. Stanislas” şi „Officier de l’Académie” etc.

Desigur, informaţia aceasta nu poate înlătura toate rezervele. Ea se vede totuşi întărită de o alta, privitoare la rănile căpătate pe front de ofiţer. Ce-i drept, într-un text memorialistic publicat la o lună după moartea lui Gh. I. N. Popa, survenită la 18 noiembrie 1925, Gala Galaction povesteşte: „Mi-a rămas impresia că nu-l atinsese nici un glonţ. Se mira şi el şi nu ştia ce să zică.” Însă, un alt memorialist şi scriitor, Tudor Teodorescu-Branişte, afirmă – şi sînt motive evidente să-l credem – că l-a întîlnit pe ofiţer la Bîrlad, într-un spital, unde se afla „rănit a doua oară”.

Se cuvine a preciza că şi avansările, şi distincţiile, şi rănile ofiţerului interesează aici doar în măsura în care ele atestă existenţa unei experienţe directe şi destul de ample a frontului, susceptibilă să nutrească ambele volume de proză ce-i poartă pe copertă numele.

Acuzaţia de impostură literară, însă, E. Lovinescu şi-o bazează îndeosebi pe starea psihică a căpitanului, aflată – spune el – într-un declin catastrofal. Mărturisirile altor contemporani aduc şi aici semnificative nuanţe, dacă nu chiar o refutare categorică. Una dintre cele citate mai sus, a lui Gala Galaction, intitulată Ciudat, pînă la urmă, pare să contureze de la început o figură foarte apropiată de “silueta pitorească” lovinesciană: „Cînd mă uitam la el, mi se părea că văd una din acele dihănii curioase şi rare, care trăiesc ascunse în fundul heleşteielor”. Şi, mai convingător, poate: „Într-un trup de copil, el purta vivacitatea, limbuţia şi nu ştiu ce descumpăneală şi lipsă de discreţiune pe care ar fi putut să le împartă între ei trei oameni graşi şi certaţi cu bunul simţ.” Fără să alunece pe panta creaţiei, preotul scriitor afirmă limpede existenţa unei relaţii de cauzalitate între „ciudăţenia” ofiţerului şi război – „năvodul care o şdihaniaţ scosese la suprafaţă”, ba chiar şi societatea, în general, care i-a provocat „suferinţe mari”. „Excepţional de inteligent şi de subtil – spune memorialistul – ofiţerul n-a putut să se facă mai prost” sau, cu alte cuvinte, „inteligenţa lui era aşezată prea aproape de gură”.

În acelaşi sens mărturiseşte şi Gh. Cardaş, care îl cunoscuse pe căpitan, cu un an înaintea morţii acestuia, într-o staţiune de odihnă. Omul i s-a părut şi lui dur, cu o conversaţie „ca o avalanşă de zăpadă ce cade de pe creştetul munţilor şi acoperă toată valea”, însoţindu-şi povestirea unor episoade de pe front cu gesticulări cu sabia deasupra capului. Dar ultrasensibilitatea lui – se observă – e „urmarea războiului”, „nervii lui şsîntţ ascuţiţi de bubuitul tunului”, încît se simte în largul său doar în zgomotul cascadelor. Pe de altă parte, „firea dură şi aspră îşi mlădia sufletul pe strunele vioarei şi izbutea să scoată cele mai subtile sensibilităţi muzicale”.

Am văzut că, în viziunea lui E. Lovinescu, sfîrşitul lui George Cornea vine pe fondul unui „déraisonnement”, asociat şi unei “paralizii progresive”, şi unor necunoscute motive sentimentale. Cert este că mai multe ziare au relatat, la rubrica faptului divers, sinuciderea căpitanului în chip diferit. Astfel, „Universul” precizează la 21 noiembrie 1925 că Gh. Popa s-a sinucis pe cînd se găsea în baia Spitalului Militar Central „Regina Elisabeta”, „cu un foc de armă în cap”, iar a doua zi, că „şi-a tras un glonţ în partea stîngă a pieptului”. Varianta din urmă, fiind posterioară celeilalte, ar trebui considerată cea exactă.

Cît despre „motivele sentimentale” pomenite de Lovinescu, la ele se referă discret şi Gala Galaction, care afirmă că ofiţerul era „om croit numai pentru celibat şi sihăstrie şi care făcuse totuşi greşeala să se căsătorească”. În acest context, s-a trecut cu vederea dedicaţia din fruntea romanului Nebunia lumii, dedicaţie ce sună astfel: „Elisei mele,/ singura fiinţă care mă leagă de viaţă”. Concluzia firească este că ofiţerul a trăit îndelung cu gîndul sinuciderii, că aceasta n-a fost un gest totalmente impulsiv, al unei stări de moment.

Se poate, deci, afirma că, în ceea ce priveşte strict capacitatea căpitanului Gh. I. N. Popa de a „produce” literatură de război, nici un alt memorialist în afară de E. Lovinescu n-a pus-o la îndoială. Mai mult chiar, nefăcînd nici o distincţie între ofiţerul în cauză şi autorul Simfoniei Morţii şi al Nebuniei lumii, unii memorialişti, ca şi mai toţi recenzenţii cărţilor, au vorbit despre „o reală forţă literară”, despre „atitudinea sufletească încordată şi patima complexă a marilor scriitori” şi despre credinţa că „opera scrisă trebuie smulsă, cu silinţi statornice şi istovitoare, din adîncul lumilor sufleteşti” ori despre respectul arătat faţă de „observaţiile şi directivele criticei”.

Relativ la ultimul aspect, din „silueta pitorească” lovinesciană ar rezulta mai degrabă contrariul: ofiţerul i-ar fi mărturisit, la prima întîlnire, cum „l-a pus la punct pe Mihail Dragomirescu”; pe de altă parte, scopul vizitelor pe care el le face în strada Cîmpineanu nu pare să fie literatura.

Ceea ce nu spune însă E. Lovinescu este faptul că în revistele pe care le conduce apar mai multe povestiri ale lui George Cornea. Astfel, în intervalul 1919 – 1920, în „Sburătorul” văd lumina zilei Nenea Iancu Ghermănescu, Documente de război şi Spionul, iar în „Lectura pentru toţi” – Luptele de la Jiu, Luptele de la Mărăşeşti şi Civilizaţia germană. (Doar ultimul text nu este cuprins în volumul de debut.) Neîndoielnic, tematica textelor lui George Cornea putea constitui motivul principal pentru publicarea lor de către directorul „Sburătorului”, însă aceasta nu s-ar fi produs, desigur, în absenţa unei minime valori literare. De altfel, precum s-a văzut, memorialistul admitea că autorul celor două cărţi, indiferent cine a fost, „a făcut literatură de război şi ş…ţ în povestirile sale se menţinea, totuşi, în date verosimile”.

În paginile revistelor citate sau în casa directorului lor să-l fi întîlnit prima dată căpitanul Popa pe Liviu Rebreanu? Numele e întîlnit însă în Jurnalul lui Liviu Rebreanu, la 1.I.1923: “Căpitanul Popa cu locul Bonaparte” (unde autorul lui Ion intenţiona să-şi ridice o casă). Editorul Jurnalului, Niculae Gheran, precizează într-o notă: “Prieten de familie, întîlnit şi în actele monumentului de la Ghimeş Palanca, ridicat în amintirea lui Emil Rebreanu.” şs.m.ţ O notiţă din Jurnal se referă la Eliza Popa, soţia căpitanului. Aceasta e pomenită şi într-o scrisoare a lui Liviu Rebreanu către Puia (din 20 noiembrie 1927), inclusă în volumul La lumina lămpii. O notă, datorată desigur tot lui Niculae Gheran, precizează: “Eliza Popa, soţia căpitanului Gh. Popa, din Comisia monumentelor istorice (care şi-a dat concursul la ridicarea monumentului de la Ghimeş, în memoria lui Emil). Ea fusese şi profesoara particulară a Puiei.”

Se cuvine a menţiona şi faptul că George Cornea publică în gazeta “Răsăritul”, în noiembrie 1921, naraţiunea Trădătorul, al cărei erou este Emil Rebreanu. În finalul acesteia, se menţionează festivitatea din ziua de 2 octombrie 1921, prin care osemintele ofiţerului ardelean au fost reînhumate, conchizîndu-se: “Ţara recunoscătoare nu l-a uitat.”

Reţinem, de asemenea, că pe coperta volumului de debut al lui George Cornea, Simfonia morţii (1920), se anunţă apariţia piesei în 3 acte Două forţe şi a volumului Nebunia lumii. Cum se precizează că e vorba de nuvele, e probabil că autorul lucra încă la ceea ce va deveni în final un roman, ce putea fi terminat anul următor. În aceste condiţii, nu este deloc exclus ca, într-adevăr, George Cornea să fi dat manuscrisul său lui Liviu Rebreanu şi acesta să-l fi reţinut „aproape un an”.

Care este însă valoarea prozei lui George Cornea?

În Dicţionarul Zaciu, Doina Curticăpeanu dă o apreciere suficient de înaltă creaţiilor sale: prozatorul e „de factură expresionistă”, cărţile sale „se plasează în imediata vecinătate a experienţelor epice ale lui Gib. I. Mihăescu, G. M. Zamfirescu, Hortensia Papadat-Bengescu”, „tematic, dar şi prin tragismul destinelor, C.şorneaţ e înrudit cu Liviu Rebreanu din Pădurea spînzuraţilor” şs.m.ţ, „proza lui C.şorneaţ precede formula din Pe frontul de vest nimic nou de E. M. Remarque”, în roman, „încercarea unei tehnici narative moderne se simte ş…ţ încă mai pronunţat sub influenţa timpurie a montajului filmic” etc.

În fapt, volumul de debut, intitulat destul de inadecvat, cu o anume preţiozitate, Simfonia morţii, pare să fi purces din simpla intenţie de a da o imagine reală a întregului război purtat de armata română în anii 1916–1917. Sînt reunite astfel povestiri ale unor episoade din luptele de la Turtucaia, Braşov, Topraisar, Rucăr, Tîrgu Jiu, Argeş, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. În aceste povestiri, perspectiva e a unui narator implicat în acţiune, niciodată însă în prim-plan, ocupat în genere de ofiţeri superiori (generalul Dragalina, maiorul Rasoviceanu, maiorul Iancu Ghermănescu), de tineri ofiţeri camarazi de şcoală militară ori de soldaţi din subordine. De aici preponderenţa relatărilor obiective, la persoana a III-a. O indubitabilă autenticitate este asigurată naraţiunii prin descrierea detaşată şi sinceră a unor scene atroce şi a unor trăiri îndeobşte mai greu avuabile ca, de exemplu, clipele de laşitate. Mai contribuie la aceasta o precizie a detaliului, relevînd formaţia militară a autorului, şi o undă de lirism în faţa naturii, un dar al povestirii şi o certă capacitate de a portretiza în cîteva tuşe, inclusiv prin limbaj, îndeosebi în cazul ostaşilor ţărani. Remarcabil este, de pildă, portretul lui „nenea” Iancu Ghermănescu, un personaj deloc schematic, „cazon” într-un chip aparte, curajos fără emfază, competent şi eficient, jovial şi, totodată, ros de amărăciuni, cu idei „socialiste”. Un pandant reuşit este „eroul”, din povestirea cu acelaşi titlu, un căpitan fanfaron, laş în clipa primejdiei, poltron, simulînd a fi rănit pentru a ajunge în spatele frontului, demascîndu-se în toiul unui chef, ca apoi să-şi reia, fără vreo jenă, masca.

Pricepere arată şi oprirea asupra unor întîmplări cu haz – intervenţia „miliţiei”, formată din bătrîni, femei şi adolescenţi, ce respinge o mult încercată divizie bavareză la Jiu ori, în Prizonierii, răsturnarea situaţiei, prin eliberarea din captivitatea germană a unei companii datorită acţiunii a numai trei soldaţi –, întîmplări ce subliniază, prin contrast, tensiunea celorlalte.

Valoarea literară a cărţii este diminuată de unele stîngăcii stilistice şi compoziţionale (povestirile sînt „cu meşteşug puţin şi multe asprimi” remarca un redactor al revistei „Ideea europeană”), de cîteva digresiuni „tactico-strategice”, de unele alunecări în declamativ ori în exclamativul sarcastic. Numărul acestora din urmă era totuşi mic, căci acelaşi recenzent constata că textul e „fără umflături de gură patriotice şi fără revolta dulceagă şi umanitaristă, de poruncă barbussiană & Co.”.

Un progres evident aducea al doilea volum al lui George Cornea, al cărui titlu – Nebunia lumii – era la fel de nepotrivit ca şi al cărţii de debut. (Gala Galaction avea să le califice, poate prea aspru, drept „bombastice, deşucheate, supărătoare”.) Nepotrivirea era însă acum de o altă natură. Titlul implica o condamnare răspicată a războiului, prezentă şi în corpul romanului, în substanţa sa epică. Totul, observa G. Baiculescu recenzînd romanul, „ne-ar putea îndrepta la părerea că lucrarea ş…ţ este numai un pretext spre a-şi plasa pledoariile umanitariste”. Caz în care Nebunia lumii ar fi fost un roman tezist puţin viabil. Or, viabilitatea sa artistică este incontestabilă, ceea ce se datorează în bună măsură construcţiei subiectului şi a personajelor principale. Construcţie, evident, imperfectă, suscitînd o serie de critici, totuşi robustă şi originală.

Acţiunea romanului are ca fundal campania din 1919 a armatei române în Transilvania şi în Ungaria. În cadrul acesteia, regimentul din care face parte locotenentul Emil Olaru parcurge un drum lung, confruntîndu-se cu oboseala marşurilor nesfîrşite, sub ploi reci ori sub caniculă, dar şi cu rezistenţa pe cît de inutilă, fără sorţi de izbîndă, pe atît de înverşunată uneori a unor trupe maghiare. Exasperarea fără margini îi conduce pe combatanţi la atrocităţi tot mai mari: soldaţi români sînt ucişi pe la spate de civili; civili maghiari doar aparent vinovaţi sînt executaţi sumar sau luaţi prizonieri; soldaţi maghiari opun rezistenţă dintr-o biserică reformată în care se refugiaseră conaţionalii lor civili; biserica este, în consecinţă, bombardată şi incendiată de soldaţi români; în urmă, localitatea (Tarkany sau Tărcani) e jefuită de locuitorii satelor româneşti din vecinătate; cadavrele unor personalităţi româneşti din Beiuş sînt găsite cu semnele unor torturi de o cruzime nemaiîntîlnită ş.a.m.d. În aceste circumstanţe se naşte conflictul dintre locotenentul Emil Olaru, fiu de boier, cu studii la Paris, sensibil şi umanitarist, care caută să se opună demenţei colective aflate în progresie accelerată, şi căpitanul Modrogan, originar tocmai din Beiuş, rudă a celor asasinaţi, nutrind o ură feroce faţă de cei ce i-au împilat neamul sute de ani, numit de aceea comandant al unei „companii de execuţie” (de represalii), calitate în care se manifestă cu o cruzime atît de mare, încît atinge limitele neverosimilului. Opoziţia celor doi ofiţeri, menţinută o vreme la nivelul replicilor verbale ori al comportamentelor diferite în luptă, ia o formă acută cînd în centrul ei ajunge Iulia, fiica grofului Desjöffy, executat pentru că din casa lui se trăsese asupra ostaşilor români, ea însăşi luată prizonieră împreună cu fratele ei. Convins de nevinovăţia fetei, Emil Olaru o apără la început pe fată din spirit de dreptate, din cavalerism, pentru ca apoi acestor motive să li se adauge şi o iubire adîncă şi curată. Tocmai aceasta îl determină pe Modrogan să urmărească pedepsirea „exemplară” a „unguroaicei” care a făcut din camaradul său „un trădător de neam”. Încercarea de a o viola în timpul unei orgii desfăşurate într-un proaspăt cucerit conac din pusta Tisei, încercare respinsă de adversarul său cu revolverul în mînă, duce duşmănia celor doi la apogeu. Un consiliu de onoare îl absolvă pe locotenent de vina nesupunerii la ordinul superiorului, dar el este pus în situaţia de a n-o mai putea apăra pe prizonieră. În aceste condiţii, trimis în recunoaştere peste Tisa, el se hotărăşte să-i faciliteze Iuliei trecerea la conaţionalii săi. Sfîrşitul este tragic, întrucît Modrogan ghiceşte intenţia lui Olaru şi, deschizînd focul, face ca îndrăgostiţii să se înece în apele Tisei.

Cu o certă valoare literară, Nebunia lumii nu poate fi aşezat, desigur, pe aceeaşi treaptă cu Pădurea spînzuraţilor al lui Liviu Rebreanu. De altfel, cel puţin în recenziile care i-au fost consacrate la timpul respectiv, nici n-a fost aşezat. Şi în aceleaşi recenzii, inclusiv în cea a lui Romulus Dianu, din „Rampa”, nu este „relevată” „flagranta asemănare” a celor două romane, ci, cel mult, o anume înrudire tematică.

Ca atare, „silueta pitorească” a lui E. Lovinescu se relevă pe cît de ineficace în apărarea lui Liviu Rebreanu, pe atît injustă faţă de scriitorul G. Cornea. Regretabilă este, de asemenea, lipsa de curiozitate a criticului faţă de noul roman, cu al cărui manuscris căpitanul “forfotea pe la editori”. G. Baiculescu, în textul citat mai sus, comunica mărturisirea pe care i-o făcuse autorul Nebuniei lumii în ultima convorbire: „Am isprăvit romanul. E ceva straşnic. O să fie o lovitură pentru toţi.”, pentru a glosa pe marginea lipsei de modestie ce „îi venea din tainiţe afunde, mai tari decît voinţa lui”. Mai încrezător în valoarea noii lucrări este Gh. Cardaş. Invocînd un text publicat de George Cornea în „Rampa” sub titlul Razia, care ar fi fost, cum a ghicit Mihail Dragomirescu, un fragment de roman, el scria: „Încercările sale în direcţia romanului social ne vor spune mai tîrziu ce a pierdut literatura noastră prin moartea lui”. Ceea ce Gala Galaction se mărginea să pună sub semnul posibilului: „Poate că acel volum pe care-l aştepta să pice din valţurile tipografiei va dovedi tuturor – mai mult decît primele două – că literatura noastră a pierdut în Gh. Cornea un pretendent de viţă.”

Din păcate, romanul n-a mai apărut şi acest lucru este, neîndoielnic, cu totul nefiresc. Chiar dacă stadiul tipăririi lui n-ar fi fost atît de avansat pe cît credeau unii, sinuciderea autorului stîrnise destul de mult interesul publicului pentru ca vreun editor să se mai teamă de o slabă vînzare a cărţii. Să fi interzis publicarea soţia scriitorului din motive de pudoare ultragiată, romanul dezvăluind eventual partea umbrită a unui menaj nefericit? Să fi intervenit vreun adversar? Şi pentru că tot s-a vorbit de plagiat, să-şi fi însuşit manuscrisul altcineva? Enigma s-a menţinut pînă în prezent intactă şi aşa va fi, probabil, şi în viitor.




(fragment dintr-un studiu mai amplu)