Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O explicaţie de Victor Ivanovici

În ultima săptămână a lui ianua­rie a avut loc la Bucureşti, în amfiteatrul "Ion Heliade Rădulescu" al Academiei Ro­mâ­ne, lansarea cărţii Hamus. O antologie de poezie balca­nică.
Editat la Atena, în româneşte, de către asociaţia non-profit "Prie­tenii Revistei Anti", masivul şi frumosul volum este destinat să apară în toate limbile şi să fie distribuit în toate ţările din zonă (până în prezent circulă în albaneză, bulgară, greacă şi română), ca o carte de referinţă pentru cei ce doresc să cunoască canonul poetic modern din ţările noastre. Cât despre "profilurile" locale ale acestui canon, ele au fost trasate de colectivele naţionale de redacţie, pe ţări, care au asigurat selecţia poeţilor antologaţi şi cadrul istorico-literar al prezentării lor.
Nădăjduiesc că acest eveniment editorial îşi va avea ecoul cuvenit în presa culturală din ţara noastră. De aceea nu mă voi extinde asupra conţinutului general al lucrării, ci, ca unul care am făcut parte din colectivul românesc şi întâmplarea a făcut să am un cuvânt mai greu de spus în definitivarea setului corespunzător României, vreau să ies în întâmpinarea even­tualelor critici, pe care, pe de altă parte, le-aş dori cât mai multe şi mai substanţiale.
*
După cum se ştie, o antologie nu poate mulţumi pe toată lumea, ba, pe cei mai mulţi, îi nemulţumeşte. Şi aceasta pentru că, după cum se ştie de asemenea, nu poate exista o antologie obiectivă: prin forţa lucrurilor ea reflectă preferinţele sau viziunea antologatorului asupra "obiectului" antologat. Existenţa unui board, tream, "consiliu de înţelepţi" (sau specialişti) etc. nu constituie nici pe departe garanţia unei mai mari obiectivităţi. Dimpotrivă: rezultatul va fi o sumă de subiectivităţi divergente, aproape imposibil de sintetizat coerent. Vorba unei vechi butade: "Ce e o cămilă?" "Un cal cofecţionat de o echipă".
Secţiunea rezervată României în antologia Haemus reflec­tă propria mea viziune asupra poeziei româneşti, sau, mai bine zis, asupra acelei imagini a poeziei româneşti care socot că trebuie arătată străinătăţii. Pentru promovarea opţiunii mele în ochii celorlalţi membri ai (să-i zicem) board-ului naţional, mărturisesc că am uzat în mod cam "nedemocratic" de argumentul de autoritate decurgând din cealaltă calitate a mea (pe lângă cea de antologator), şi anume aceea de traducător (spre greacă). Căci un principiu de care e bine să ţină seama antologiile de traduceri este acela că traducătorul trebuie să aibă un cuvânt greu de spus în alcătuirea lor, el fiind singurul îndrituit să decidă ce i se potriveşte şi ce nu, şi mai ales cunoscând mai bine ca oricine "piaţa bunurilor simbolice" căreia îi este destinat produsul muncii lui.
Ca atare, simt nevoia să-mi explicitez, fie şi post festum opţiunea cu pricina, căci ea e prea puţin servită de Introducerea regretatului Gheorghe Crăciun, care şi-a expus propria-i viziune a poeziei româneşti, ce ar fi justificat o selecţie diferită de a mea.
M-am condus, deci, după două reguli ad hoc: una practică: e mai bine ca antologia să cuprindă mai puţini poeţi, dar semnificativ reprezentaţi, decât mai mulţi, prezenţi doar cu una-două piese; şi o a doua, operativă: antologia trebuie să ofere cititorului străin un canon plauzibil al poeziei româneşti şi anume - dat fiind că este vorba de literatura ultimelor două secole - canonul modern, singurul în măsură să intre în dialog cu canoanele echivalente din alte spaţii culturale.
În virtutea acestor reguli, pentru capitolul românesc din Haemus am propus o schemă tipologic-evolutivă, compusă din patru "moduli":
Eminescu, "ultimul (mare) romantic" al Europei, creator al limbajului poetic românesc şi matrice a întregii modernităţi literare în România.
Mainstream-ul modernist (moderat) reprezentat de cei patru "mari" din interbelic: (1) Arghezi, ca autor al primei "revoluţii" posteminesciene a limbajului poetic (revoluţie de tip "baudelairian": estetica urâtului, lărgirea sferei poeticităţii etc.) - (2) Bacovia: reprezentant al simbolismului târziu, în faza de "autocritică" (precum Paul Laforgue în Franţa), cu deschideri spre existenţial şi social - (3) Barbu: autor al celei de-a doua revoluţii posteminesciene a limbajului poetic (în sensul "poeziei pure" mallarmeene) şi introductorul temei "balcanice" tratate în aceeaşi cheie - (4) Blaga, care transfigurează modern mentalitatea tradiţională, arhaică, iar prin ecourile din Expresionismul german recheamă setul de influenţe care, în alt moment, modelaseră personalitatea poetică eminesciană.
Avangarda "eclectică" din interbelic, reprezentată de: (1) Vinea, ca mare "animator" şi go between al curentelor europene de avangardă în România - omologul, să zicem, al lui Ramon Gomez de la Serna, în Spania - (2) Tzara (cu poemele româneşti): verigă de legătură cu avangarda franceză - (3) Voronca: avangardist activ, ce trece fără soluţie de continuitate în avangarda internaţională.
Avangarda "radicală": Grupul Suprarealist Bucureştean (1940-1948), reprezentat de Gellu Naum, după mine cel mai important poet român de după război şi unul dintre "cei trei mari" ai Suprarealismului târziu (postbretonian), ceilalţi doi fiind, tot după mine, mexicanul Octavio Paz şi grecul Odysseas Elytis.
Acest algoritm al modernismului românesc nu cuprinde, cred eu, vreo omisiune majoră. Poate doar s-ar face simţită lipsa lui Fundoianu din galeria avangardei interbelice şi a lui Gherasim Luca dintre suprarealişti. Şi unul, şi altul însă şi-au dat cu adevărat măsura novatoare în poezia lor de expresie franceză, cea românească fiind mai tradiţională.
După cum se poate observa, cadrul temporal este aproximativ 1878-1948, adică, în termeni de istorie politică, de la instaurarea Statului român modern (Congresul de la Berlin) la instalarea regimului comunist (abolirea monarhiei) şi în termeni de istorie literară de la ultimul romantism (Eminescu) la suprarealism (Gellu Naum). Acest cadru este depăşit doar în măsura în care opera poeţilor antologaţi se întinde şi dincolo de limitele respective. Motivul nu este altul decât că blocul canonic al modernităţii româneşti a fost brutal demantelat de regimul comunist, iar reconstrucţia lui, începând cu "generaţia 60" a constituit în multe privinţe, cum era şi firesc, un remake, o repetiţie şi o reactualizare a aquis-ului estetic din trecut, şi abia mai târziu, şi în al doilea rând, o continuare şi o dezvoltate a acestuia.
Ceea ce, desigur, nu impietează asupra staturii poetice a unui Nichita Stănescu, a "oniricilor" sau a "textualiştilor" optzecişti, dar ei aparţin altui ciclu istorico-literar. E o constatare, nu o judecată de valoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara