Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O experienţă extremă de Radu Aldulescu

La 59 de ani, pentru prima dată în viaţă beneficiar al unei burse pentru literatură, am ajuns în una din cele mai bogate ţări din Europa, venind, e necesar să precizez, din una dintre cele mai sărace ţări din Europa.

Bursa „Jean Jacques Rousseau” funcţionează în sudul Germaniei, la Akademie Schloss Solitude, din landul Baden-Württemberg. La circa doisprezece kilometri se află Stuttgartul, unde fiinţează Uzina Mercedes, a cărei producţie anuală echivalează cu întreg PIB-ul României. Tot prin zonă se face Audi, Opelul, Porsche, BMW-ul... În Stuttgart există un muzeu al automobilului pe care nu m-am dus să-l văd, dintr-o prejudecată: socot cea mai sinistră invenţie din ultimii două sute de ani, o mie de kilograme de fiare, care să plimbe omul de colo colo.
Academia Solitude ocupă câteva corpuri de clădire ale unui castel-conac construit în jurul anului 1760, aflat pe înălţimea unui platou înconjurat de văi împădurite şi mai multe localităţi cu aspect de staţiuni de vilegiatură asupra cărora poţi avea o perspectivă extinsă până la circa douăzeci de kilometri depărtare. De aici pleacă un drum- şosea aproape drept, care coboară la vale străbătând păduri şi două localităţi crescute în jurul unor orăşele medievale, până la un castel, din Ludwigsburg, unde-şi avea reşedinţa regele ţinutului. Castelul Solitude şi drumul până la el au fost făcute, se spune, special pentru acest rege, care venea călare din vale aici, pe platoul Solitude, să petreacă.
În corpurile de clădire ale Academiei există în jur de patruzeci de camerestudiouri pentru bursieri din diverse domenii de creaţie – muzică, arte plastice, literatură, arhitectură, design. Un mecena anonim pune la dispozţie burse lunare de 1.100 de euro, vreme de trei luni, cinci luni, un an sau doi... O poveste absolut năucitoare pentru unul ca mine, rezident pe viaţă al acelui ţinut de verdeaţă şi răcoare îndelung invocat într-un roman, având ca personaj principal un scriitor care a vrut să înţeleagă şi să se facă înţeles şi s-a izbit de cerbicia confraţilor săi... Realitatea de la Solitude însă, batjocoreşte pur şi simplu ficţiunea. Ţi se oferă tot confortul şi eşti plătit ca să scrii. Culmea, scrisul literar este socotit o muncă ce se cuvine plătită, preţuită, ocrotită. În afară că aici, spunea cineva, e cel mai curat aer din Europa. N-am decît să-i dau dreptate respectivului. N-am umblat prea mult prin Europa, şi totuşi atât cât am văzut mi-ar fi de ajuns ca să constat că Stuttgartul şi împrejurimile respiră un aer mai occidental decât Berlinul, Viena, Parisul sau Bruxelles-ul. Las la o parte excesul de Mercedesuri, Audi, BMW-uri şi Opeluri de pe străzi, dar în Leonberg, Giebel, Gerlingen, Ludwigsburg, Weilimdorf, nicăieri pe străzi n-am văzut cerşetori ambulanţi sau cu locuri fixe. În Stuttgart, pe Königstrasse am văzut unul expunându-şi un ciot de mînă, şi acela cu doi poliţişti lângă el controlându-i actele. Vreme de trei luni am dus efectiv lipsa oamenilor care cer de pomană, pasivi sau agresivi. N-am văzut boschetari, oameni dormind sub cerul liber, în parcuri, printre ruine de clădiri, pe terenuri virane, înveliţi în cartoane sau în saci de dormit, cum am văzut pe cheiurile Senei şi chiar în nişele din clădirea Sorbonei. N-am văzut oameni care să caute în coşurile de gunoaie de pe stâlpi şi-n tomberoane. În trei luni cred c-am auzit pe străzi vorbindu-se româneşte de cel mult patru ori, într-o forfotă de turn Babel, în care la fel de mult ca germana, engleza şi franceza, auzi spaniola, araba, turca, chineza sau japoneza şi foarte des rusa. Am văzut multe familii de ruşi făcându-şi siesta pe băncile din pieţe, iar unii din ei erau atât de bătrâni, încât n-ar fi fost mare lucru să fi făcut parte din armata sovietică combatantă în ultimul război şi-n amintirea acelei prime întâlniri cu Germania să se fi întors, cum se spune, la locul faptei.
Pe străzi, prin pieţe şi staţii de autobuz, pe aleile din păduri, mă intersectez adesea cu bărbaţi şi femei de toate vârstele care-mi zâmbesc şi mă salută. Ca la noi la ţară, dar ţara lor e ca şi pe altă planetă faţă de decorul rural ce domină trei sferturi din România, casele joase de paiantă sau calupi de BCA, cu garduri de şipcă şi privată- gheretă de scânduri în fundul curţii... Weilimdorful (satul Weilim), în care ajungi coborând patru kilometri pe culmea Solitudestrasse, e un fel de Sinaia extinsă şi amplificată urbanistic, cu metrou subteran şi de suprafaţă, autobuze cu orar afişat în fiecare staţie respectat la minut şi iarăşi trafic aglomerat de limuzine de lux, iar pe aleile din pădure alergători şi ciclişti antrenându-se solitari şi practicanţi ai unui soi de marş cu beţe de ski (aşa numitul trekking), pe care l-am văzut şi-n alte oraşe occidentale. Ca o replică a acestor forme de exerciţiu sportiv, mulţi vârstnici umblă cu nişte cadre cu rotile care oferă sprijin în timpul mersului, başca cărucioarele pentru invalizi şi bătrâni nedeplasabili, cu comenzi electrice.
Se simte la tot pasul ceea ce Partidul unic de tristă amintire numea grija faţă de om, care pare să includă şi grija faţă de scriitor. Minunile făcute de ban aşadar, în care continui să nu cred chiar şi experimentându-le pe propria-mi piele. Dumnezeu lucrează, desigur, prin oameni, ca şi diavolul altminteri. Nu ştiu dacă asta e o lume mai bună decât cea de unde vin, deoarece n-am să ajung vreodată să mă familiarizez îndeajuns cu ea. Subzist în proximitatea ei printre circa treizeci de bursieri de toate rasele, din toate colţurile lumii, femei şi bărbaţi având între douăzeci şi treizeci şi cinci de ani. Nu-mi dau seama cât de complexat s-ar cuveni să fiu la aproape şaizeci de ani şi fiind, mi se pare, singurul nevorbitor de engleză. Îi văd zilnic la ora prânzului, înşiraţi de o parte şi de alta a mesei lungi din Cafeteria, care-mi aminteşte de mesele praznicelor şi parastaselor ţinute în curţile mănăstirilor. Şi aici e tot un fel de pomană, dată din preaplinul şi mila celor bogaţi, iar rumoarea sporovăielii este aceeaşi ca la praznice, că doar d-aia îi dai gurii să mănânce, atâta că se vorbeşte într-o limbă pe care n-o înţeleg... Nu m-am învrednicit să învăţ engleza; am învăţat în schimb un lucru mult mai important, şi anume că la masă nu se vorbeşte. După câteva zile, am răsuflat uşurat zărind printre bursieri un tip de vârsta mea. Tot e bine că nu sunt singurul, mi-am spus, iar după ce a terminat de mâncat omul a venit la mine şi s-a prezentat. Jean-Baptiste Joly, directorul Akademiei Schloss Solitude, un francez mic şi iute, de categoria pană, germanist, fost profesor de germană în Franţa şi profesor de franceză în Germania, care comunică cu bursierii în câteva limbi de circulaţie internaţională. Am conversat în franceză şi am reţinut printre altele că Academia Solitude şi-a format o tradiţie în primirea aici de scriitori români. Domnul Joly mi-a înşirat în jur de douăzeci de nume de scriitori români care au făcut aici stagii de creaţie. La o lună de la sosirea mea la Solitude, domnia sa m-a solicitat să particip în calitate de martor cu minime drepturi de intervenţie la o întrevedere cu consilierul din Ministerul Culturii din România Radu Boroianu, aflat în trecere pe la Solitude cu ocazia deschiderii Târgului de Carte de la Stuttgart, unde România era ţară invitată. Pe lângă experienţa bursei, aşadar, o altă experienţă extremă: o întrevedere de natură diplomatică, care a durat circa o oră. Dintre multele lucruri interesante discutate – bugetul Academiei, statutul bursierilor, condiţiile de cazare, programul, de unde vin banii şi cum sunt gospodăriţi etc. – reţin pentru acest articol o intervenţie-rugăminte a domnului Joly. Acesta a spus la un moment dat că-şi permite cu de la sine putere să renunţe la cutumele diplomatice, pentru a-i prezenta secretarului de stat român o doleanţă ca de la om la om, care a sunat astfel: Domnule Boroianu, vă rog din tot sufletul, faceţi ceva pentru scriitorii români. I-am văzut şi i-am cunoscut aici, sînt incredibil de săraci, n-au nici un fel de sprijin şi condiţii pentru a crea. În felul ăsta literatura română va dispărea... Ca un soi de consolare pentru directorul Academiei, domnul secretar de stat a spus că nu doar scriitorii suferă de sărăcie în România, ci şi artiştii plastici şi alte categorii de artişti. O concluzie (caremi aparţine) ar fi că sărăcia în România este ingredientul de bază al artelor, de care nu se cuvine să facem caz. Pe această scurtătură, aşadar, mă întorc la România ca ţară invitată la Târgul de Carte de la Stuttgart, în deschiderea căruia domnul Radu Boroianu a ţinut un discurs cuprinzând prezentări extrem de bine informate ale autorilor care aveau să citească din cărţile lor în cadrul Târgului: Gabriela Adameşteanu, Cătălin Dorian Florescu şi Daniela Zeca Buzura.
Ca o concluzie la concluzia de mai sus (arta şi sărăcia în România), aş vrea să relev aici nişte trăsături comune ale românilor stabiliţi în Germania întâlniţi de mine la Târgul de Carte şi-n alte împrejurări pe parcursul celor trei luni petrecute la Solitude. Toţi sînt mari consumatori de presă şi canale de televiziune româneşti şi-s la curent cu tot ce mişcă în politica românească. Toţi, fără excepţie, într-un fel sau altul se declară cu sufletul în România şi vor să revină, să se restabilească în locurile de baştină, într-un viitor mai mult sau mai puţin nebulos. Aşa se face că experienţa mea de la Solitude a inclus printre altele şi aprofundarea acestei scindări dintre trupul aflat în una din cele mai bogate ţări din Europa şi sufletul trăgând spre polul sărăciei dintr-o ţară în care am marea şansă să trăiesc şi să exist ca scriitor.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara