Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
O ediţie adăugită şi o nouă traducere a Ghepardului de Grete Tartler

Noua traducere a celebrului roman publicat abia după moartea lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, fiul ducelui de Palma di Montechiaro, nobil sicilian care, îndeajuns de împovărat de gloria propriei obârşii princiare, nu avusese în prim planul minţii gloria literelor (la ce bun coroana imaginaţiei, când biografia însăşi, istoria propriei deveniri, e un blazon strălucit?), a fost făcută după ediţia Feltrinelli 2002, care include cele mai recente „descoperiri” în legătură cu manuscrisul.

Se ştie că, dacă totuşi, cu câţiva ani înainte de moarte, taciturnul autor, capricorn însingurat şi meditativ, absolventul unui liceu clasic, cititor de literatură franceză, anglofil îndrăgostit de Shakespeare şi de James Joyce, ecumenic iubitor al multiculturalismului, se hotărâse să aştearnă pe hârtie propria cronică a familiei şi a schimbărilor aduse de Risorgimento (la care se gândea de mulţi ani, încă din vremea Primului Război Mondial), acest avânt pare să se fi datorat „gândului morţii, care te face să iei viaţa în serios”, cum ar fi spus Kierkegaard, şi a fost însoţit de un eşec. Întâmplări nefericite au făcut ca manuscrisul să fie respins de Editura Mondadori în 1956 şi apoi de romancierul şi criticul Elio Vittoriani, care lucra cu Einaudi; abia după moartea autorului (în 1957) văduva sa, născută baroneasă, Alessandra Woff von Stomersee (exilată lituaniană din nobilimea balto-germană întâlnită în 1932 la Londra, în casa unchiului ambasador italian), a trimis manuscrisul fiicei lui Benedetto Croce, care, prin Giorgio Bassani, a dus la capăt publicarea romanului, la Feltrinelli, în 1958.
Noua traducere semnată de Gabriela Lungu – trebuie spus de la bun început, curgătoare, elegantă şi „contemporană”, deci foarte bună, chiar dacă uneori vag ardelenizantă (de exemplu, folosirea cuvântului „fătuţe”; dar, în fond, nici romanul nu se petrece la Roma, ci în Sicilia, iar în text sunt folosite cu bună ştiinţă expresii dialectale), a fost aplicată celei mai recente ediţii, considerată definitivă. Această ultimă ediţie e însoţită de un cuvânt înainte al lui Gioacchino Lanza Tomasi (văr de departe al lui Lampedusa, intelectual adoptat de acesta în ultimii ani ai vieţii), care a găsit scrisori testamentare rătăcite (ascunse într-o carte, parcă simbolic în Călătoriile căpitanului Cook). Scrisorile conţineau inclusiv descrierea legăturilor între personajele reale şi cele imaginare: „E de prisos să-ţi spun că principele de Salina este principele de Lampedusa, străbunicul meu: fiecare lucru e real: statura, matematica, falsa violenţă, scepticismul, soţia, mama nemţoaică, refuzul de a fi senator. Părintele Pierrone este şi el real, chiar şi numele” etc. Dacă identitatea principelui de Salina era subînţeleasă, faptul că şi părintele Pierrone a existat în realitate conferă o veridicitate în plus rolului său de Sancho Panza – şi abundentelor sale cugetări, mai ales asupra politicii („De fapt voi, nobilii, cădeţi de acord cu liberalii, dar ce zic cu liberalii! Cu masonii chiar, pe spinarea noastră...”).
De o noutate absolută sunt lucidele consideraţii auctoriale asupra personajelor şi acţiunii („Cred că i-am făcut mai inteligenţi decât erau cu adevărat”; „cred că totul e impregnat de o proprie poezie melancolică”). Gioacchino Lanza Tomasi reproduce şi unele note din agenda de buzunar a autorului, „note intime care dezvăluie amănunte legate de suferinţe şi sentimente”. Consideraţiile lui Gioacchino Lanza sunt complexe, ieşite din pana unui muzicolog care ştie să surprindă nunaţele: „Reduse la scheme, emoţiile pozitive persistă numai în structurile formei romanului şi interferează foarte rar cu descrierea minuţioasă a acelui regn mineral, compus din fosile animate şi inanimate, cu care Lampedusa asociază condiţia sicilienilor”.
Ediţia actuală cuprinde şi altă surpriză: câteva poeme, Canzonierul casei Salina, care ar fi trebuit să dezvăluie, ascunse în osatura unor sonete, bătăile inimii lui Don Fabrizio pentru Angelica (numele ei trebuia să apară, după moda timpului, în acrostih). Canzonierul dovedeşte interesul pentru poezie al lui Tomasi di Lampedusa, despre care se spune, de altfel, că umbla cuSonetele lui Shakespeare asupra sa; desăvârşind imaginea unui prinţ mai degrabă oriental, care, după moda medievală, trebuia să poarte şi giuvaierul rimelor. Sicilia, aflată la întretăierea mai multor civilizaţii, a cunoscut şi pasiunea pentru poezie a arabilor, de altfel imaginea statică, a unei lumi menite mai degrabă meditaţiei, somnului şi morţii, e chiar reversul modului de viaţă occidental. Stilul sicilienilor, care se consideră desăvârşiţi, are ceva din neclintita infatuare orientală, „vanitatea lor e mai puternică decât mizeria lor”.
În această lentoare „vlăguită imediat de lene”, în această grădină a miresmelor şi simbolurilor codificate, cu parfumuri care îţi dezvăluie o posibilă sursă de inspiraţie pentru romanul lui Patrick Süskind (şi poate, în literatura română, pentru stilul lui Agopian), în această întindere peste care simbolul selenar al ghepardului reprezintă o cheie a semilunii, versurile din Canzonier, traduse de poetul Adrian Popescu, completează tapiseria cu desene imuabile şi clişeizate: „Compactă şi netedă sub soarele de august/ apa cisternei pare asemenea blocului/ de marmoră verde care stă, frust,/ ultimă barieră în calea siroccului./ Dar nu-i aşa. Printr-o fantă subţire/ secretă se pierde binele cel ascuns;/ se scurge-n zadar şi numai o vană lucrire/ tâmpă-a prundişului în lumină-a pătruns./ Încet scade apa şi oricui i se-arată / cât de hidoasă, vâscoasă, mortală/ se depune: noroi, viermi, caznă. / De cald te sufocă şi fiece tristă pată/ a noastră, ce apare deasupra-i greşeală; / ce salvare ne-a fost, acuma-i miasmă”. Mie tonul unei asemenea poezii îmi desluşeşte, în concentrarea sa, sugestia grădinii de la începutul romanului, cercul magic în care se descompune un cadavru, şi care e imaginea in nuce a Siciliei. Fiindcă, aşa cum spune chiar Tancredi, în Sicilia lucrurile aveau nevoie de schimbare... pentru a rămâne aşa cum sunt.
S-ar putea crede că o carte atât de rafinată, doldora de sugestii culturale, scrisă cu arabescuri aurite şi aluzii nu totdeauna comprehensibile, n-ar fi mereu pe gustul cititorilor alergând după acţiune şi suspans. Dar aş paria că un asemenea cititor va găsi inclusiv liniile ardente pe care le caută – fiindcă, desfăşurându-se în perioada „unificării” Italiei (Risorgimento), începută în trena războaielor napoleoniene şi sfârşită în 1871 (războiul franco-prusac), scenele şi personajele „de acţiune” nu lipsesc. Nu degeaba fusese autorul, în copilăria sa, un pasionat al romanelor lui Salgari (pe care i le citea, de la vârsta cea mai fragedă, bunica sa): aventura marchează treptele coborârii, care devine astfel prăbuşire tulburătoare în locul unei plicticoase alunecări la vale. În figura lui Tancredi au pătruns şi trăsături ale lui Sandokan, „tigrul Malayeziei”, piratul gata să renunţe la vendetta din iubire; pasiunea lui pentru Angelica, prin care face să cadă barierele de clasă, ironiile sale sunt întru totul pe măsura vremurilor în care trăim. Chiar şi în capitolul despre moartea Principelui, cutremurător deopotrivă prin simboluri şi realism, ieşirea lui Tancredi din odaie e simultană cu dezlănţuirea finală a „oceanului în furtună, încreţit de spume şi talazuri...” O recitire a Ghepardului, deseori comparat cu În căutarea timpului pierdut, cu Ulise sau chiar cu Pe aripile vântului, ne va reaminti că momentele de criză în drumul omenirii au fost uneori – şi mai pot fi – depăşite, de ce nu, cu eleganţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara