Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O docu-ficţiune autobiografică de Gabriela Gheorghişor

Doina Jela, Villa Margareta, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 529 pag.

Doina Jela este cunoscută drept publicistă, traducă toare şi cercetătoare a perioadei negre a comunismului. De altfel, autoarea celor O sută de zile cu Monica Lovinescu (2008) a şi coordonat, la Editura Humanitas, Colecţia „Procesul comunismului“, iar la Curtea Veche Publishing, Colecţia „Actual“.

A publicat mai multe volume de reconstituire a unor cazuri din epoca totalitarismului: Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist (1995), Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat (1998), Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar (1999), Lexiconul negru, unelte ale represiunii comuniste (2001), Afacerea Meditaţia Transcendentală (coautor alături de Cătălin Strat şi Mihai Albu, 2004), Ungaria 1956: revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist (coordonatoare în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, 2006). La preocuparea pentru aflarea adevărului, pentru păstrarea memoriei se adaugă, conform propriei mărturisiri, nevoia expierii unei „vini” paradoxalfericite, aceea de a fi fost mai noroco(a)s(ă) decât alţii, trecuţi prin crunte suferinţe: „cred că violenţa exercitată asupra altora şi văzută te marchează într-un fel mai pervers decât cea îndurată de tine, chiar dacă îţi ascute imaginaţia, te obligă la efortul de a te pune în locul celui care suferă, dar te face să te şi simţi vinovat şi să te şi bucuri că nu eşti tu în locul lui, în acelaşi timp... ” (interviu din România literară, nr. 10/ 2001, realizat de Ara Şeptilici).

Cazul Nichita Dumitru a fost numit „roman non-fictiv”, dar cărţiledocument ale Doinei Jela „nu fac o literatură” de autor. Abia prin Telejurnalul de noapte (1997), o selecţie din caietele sale de însemnări din vremea dictaturii, aceasta tenta, cu o cheie autobiografică, uşa spre proză. Obsedată de adevăr, se lupta cu o „chinuitoare neputinţă de a scrie vreodată ceva în acelaşi timp adevărat şi de ficţiune”, deoarece nu mai credea în literatură qua literatură (invenţie, imaginaţie, minciună): „eu nu mai cred în literatură. Sigur că am o admiraţie cordială pentru scrisul cu talent şi nu-mi imaginez viaţa fără marii scriitori, zece, doisprezece. Dar chiar şi aceştia mi-au rămas aproape nu fiindcă sunt autori de ficţiuni, ci fiindcă au o legătură cu sondarea abisalităţii, a violenţei naturii umane. Sábato, de exemplu, sau Malcolm Lowry, sau Céline” (din acelaşi interviu). Villa Margareta, volum apărut în Colecţia „fiction-Ltd” a Editurii Polirom, este tot o scriere autobiografică, în care numele autoareinarator coincide cu cel de pe copertă. Şi nu doar numele. Dacă luăm în considerare şi tematica identitară, autoscopia dublată de psihoterapie, ne-am putea gândi la un soi de autoficţiune. Dar Villa Margareta mi se pare, mai degrabă, o docu-ficţiune. Şi în prima parte, Corespondenţi de război, şi în a doua, Jurnal de lăsare la vatră, autoarea adoptă convenţia autenticistă a diaristicii, însă cartea este, per ansamblu, un montaj de pagini de jurnal, memorialistică, bucăţi de proză publicate în reviste, note informative dintr-un dosar de Securitate (ca în Întâlnirea Gabrielei Adameşteanu), fotografii, desene, precum şi un tabel cronologic al faptelor povestite (inserat după Epilog).

Simbolic, Villa Margareta se deschide cu relatarea unei discuţii despre fugă. „From who, from what are you running away…? ” – o întrebase pe D.J. un tip în holul unui hotel din Patras. Iar tot ce va urma va fi, de fapt, răspunsul la această întrebare. D.J. se întoarce în România să scrie o carte despre procesul lotului Noica-Pillat, însă ajunge la o confruntare cu sine însăşi şi cu propriul trecut. Prin şedinţele de psihoterapie cu „Doamna Mea de Miercuri”, dar şi datorită unui fost coleg din tinereţe, Relu Fărcaşu (poreclit Rafael), care-i aduce un manuscris. D.J. lucrează acum la o mare editură din ţară, ca redactor. Este ceva normal să primească manuscrise. Se dovedeşte, totuşi, o pistă falsă pentru cititor, întrucât el va afla, pe parcursul lecturii, că manuscrisul îi aparţinea chiar Doinei Jela. De asemenea, cititorul va descoperi ulterior că profesoara de franceză din Topalu, zisă Mutulanca, era aceeaşi D.J. Ba, mai mult decât atât, că această Digei fusese prietenă în adolescenţă cu Letiţia. Vlad Cernescu şi Letiţia sunt protagonişti în manuscrisul regăsit, care desfăşoară o poveste atribuită ca narator lui Rafael, ca şi cum el ar fi scris-o. Adevărurile sunt scoase la iveală treptat, iţele se descâlcesc progresiv, omisiunea provizorie a unor informaţii fiind o tehnică de creare a surprizei. Autochestionarea trage vălul condescendenţei şi asupra relaţiilor familiale ale autoarei, şi asupra identităţii etnice, un „bagaj” cărat şi în lumea occidentală, franceză, unde trăise douăzeci şi doi de ani, cu soţul şi cei trei copii. Sondajul psihologic se transformă însă mai mereu în (auto)analiză morală, a societăţii româneşti cu tarele ei şi a justiţiarismului personal: „Ce drept aveam eu să împart oamenii în buni şi răi? Să-i judec?”. Dincolo de problematica intelectualmorală, Villa Margareta conţine două poveşti de dragoste: a prieteniei adolescentine dintre Letiţia şi Digei şi a amorului adulter, nebun, cu năbădăi, dintre Vlad Cernescu şi Letiţia. Vlad şi Letiţia sunt două personaje cu abisalităţi dostoievskiene, „fiinţe imposibile” într-o lume a „eticii şi echităţii socialiste”. Vlad, profesor de engleză, poet boem, minte sclipitoare, rebel, ironic, cinic, provocator la adresa regimului, reprezintă magnetul pentru absolutista Letiţia, însă nu doar pentru ea. Chiar şi mediocrul Relu-Rafaelu, prietenul delator, stă sub vraja imprevizibilului Vlad. Despărţirea celor doi iubiţi este rezultatul unui malentendu. Letiţia, după ce se reîntoarce la soţ, moare într-un accident de maşină (posibil o sinucidere, nimeni nu poate şti). Vlad, ginere de general de Securitate, rămâne în atenţia organelor de supraveghere inclusiv după Revoluţie, deşi i se pierde apoi urma, cu ajutorul soţiei care îi înscenează o înmormântare. Dacă actualitatea politică a anului 2012 este comentată plecând de la ştiri, tabloul comunismului românesc se conturează şi din detaliile presărate în rememorarea vieţilor câtorva personaje, precum şi a naratoarei: atmosfera generală de teamă, conformismul, delaţiunile, sărăcia majorităţii versus privilegiile nomenclaturiştilor şi ale securiştilor, avorturile ilegale etc. Există şi un mic reportaj de la Revoluţie, şi semnale legate de mistificările unor dosare de urmărire informativă, aflate tot în grija unor foşti securişti, azi lucrători la C.N.S.A.S. Naraţiunea din Villa Margareta, destul de încâlcită din cauza reluărilor cu alte completări şi a colajului documentar, vrea să spună aproape tot ce se poate spune despre trecutul recent.

Villa Margareta este o baracă de grăniceri dezafectată unde se întâlneau cele două adolescente, Letiţia şi Digei, să vorbească despre literatură. Tot acolo, cea din urmă va citi cărţi interzise (de exemplu, 1984 de Orwell) şi va scrie parte din povestea „scandaloasă” a iubirii dintre Vlad şi Letiţia. Villa Margareta este, în fond, un spaţiu al purităţii morale şi al libertăţii, în ea va muri, alcoolic şi bolnav, Vlad, omul bălţilor dobrogene, personajsimbol al acestor valori atât de rare în comunism, şi nu numai. În ce măsură ficţionalizează Doina Jela realitatea, nici nu mai contează, Vlad şi Letiţia ies din peisajul uman obişnuit al timpului, devin aici „eroi” fascinanţi şi memorabili, prin îndărătnicia şi destinul lor dramatic.

Dialogurile cu psihoterapeuta sunt clişeistice şi plictisitoare. Cam la fel, şi comentariile „melioriste”, cum le-ar caracteriza Vlad, scriitorul admirat şi inhibant din roman. El expune o poetică pe care autoarea nu prea o poate pune în act: „Trebuie să mergi atât de departe, până rămâi singură… – Cum singură? Ce vrei anume să spui? – Vreau să spun că poezia este despre lucruri care n-au rezolvare. Asta trebuie să păstrezi în minte, şi doar aşa să scrii…”. Nici proza nu e substanţial diferită de poezie, dar jurnalistul, analistul, comentatorul din Doina Jela caută adesea rezolvări, „filosofează”, oferă explicaţii. Iar discursul narativ din roman, pe multe pagini, nu se deosebeşte câtuşi de puţin de alte discursuri publice (vezi, de pildă, interviul citat anterior).

Villa Margareta este o cartemă rturie necesară. Pentru cea care a scris-o, pentru cei care nu vor să uite, pentru cei care vor să ştie ce a fost, cum a fost. În ordine strict literară, niciun adevăr biografic sau istoric nu va putea însă concura cu „adevărul minciunilor” despre care scria Llosa. Un tip de „adevăr” doar parţial închegat în această carte a Doinei Jela.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara