În transcrierea Liei Ghimpu, care semnează şi postfaţa, au apărut Două jurnale faţă în faţă din opera confesivă a Marianei Şora: pagini scrise la tinereţe (anii 1938-1940), din vârful vâltorii secolului al XX-lea, versus pagini scrise cu în­ţelepciune (1991-1992) în mo­mentele premergătoare noului mileniu. Nu se putea viziune mai inspirată asupra alcătuirii acestei cărţi: căci Mariana Şora, aşa cum urmează să o cunoaştem din lectură, e o fiinţă "dublă", care trăieşte concomitent fluxul şi refluxul, implicarea ferventă şi detaşarea, dragostea pentru clipă şi meditaţia asupra celor trecătoare, ca în două oglinzi "puse faţă în faţă". Nevoia de comunicare a îndemnat-o să ţeasă acest Ťfir de paianjenť al jurnalului - deşi autoarea neagă orice comparaţie cu pânza de paianjen, mierea albinei sau otrava viperei, fiindcă "la ele producţia îşi are rostul, utilitatea imediată pentru viaţă, pe când emisiunea mea de cuvinte înşirate nu are nici o funcţie în ordinea practică. Sau poate îşi are totuşi rostul în păstrarea sau câştigarea unui echilibru vital?ť (26 aprilie 1992) Desigur, întrebarea este retorică: firul diaristic are rostul lui - nu numai pentru propriul echilibru vital, ci şi al epocii. E un mod de a aduna idei, de a fixa mişcarea perpetuă şi schimbările de direcţie, de a stimula fără a crea presiune, de a recepta vibraţiile oamenilor şi locurilor.

Mariana Şora, cu multele ei talente, a pus libertatea şi flexibilitatea mai presus de bunurile materiale şi de "opera aşezată", dragostea pentru clipă, aventură, experienţă şi călătorii mai presus de o carieră academică sau scriitoricească (în sensul obişnuit al cuvântului). Nu înseamnă că notaţiile curg la întâmplare - încă din primele lecturi se vede interesul pentru modul de a scrie jurnal: "Gide tânăr descoperă lumea şi se descoperă pe sine, deci mare prospeţime a intuiţiei, notaţie foarte vie... Gide bătrân, perfecţie, mai puţină spontaneitate, se simte că ştie că-şi va publica jurnalul. Mă încurajează infinit să-i constat tulburarea, nesiguranţa, tatonările, toate combătute cu voinţă şi disci­plină...ť (21 octombrie 1939).

Crescută în multiculturalul spirit austro-ungar, vorbind mai multe limbi încă din copilărie, Mariana Şora îşi scrie jurnalul în mod natural în română, germană şi franceză, trecând cu dezinvoltură de la un mod de exprimare la altul, meditând încă din primii ani asupra lumii aduse de fiecare din ele: "Limba germană şi puţin cea română permit o complicare, un anumit obscurantism, un grad de beţie de cuvinte, care treacă-meargă, dar sunt intolerabile în traducere franceză. E lipsă de sinceritate, de loialitate, să nu spui ideea goală, simplă şi dreaptă, fără întortocheri şi falsă frumuseţe." (13 octombrie 1939).

Conştientă de rolul diferit pe care îl impune vorbirea limbilor diferite, Mariana Şora e o europeană avant la lettre, scrie aşa cum vor scrie în curând toţi intelectualii născuţi şi trăitori în Uniunea Europeană: în diferite limbi, după cum starea lor e melancolică, romantică, acidă, raţională, după cum vor să-şi amintească sau să critice, să admire sau să înţeleagă etc. În 1940, capitole întregi erau deja aşternute în franceză, sub rezonanţa lecturilor din Montaigne, Jules Romains, Benjamin Fondane, Henri Bergson, Pascal, Julien Green (dar şi Kierkegaard, Heidegger şi Şestov, traduşi în franceză); mai târziu, poate sub influenţa formulei de jurnal a lui Jünger, Ťaxată pe exprimare îngrijită, pe observaţii şi reflecţii, şi numai în subsidiar pe elemente autobiograficeť (21 decembrie 1991, miercuri), sau a lecturilor din Thomas Bernhard, Ilse Aichinger, Louise Kaschnitz, cele mai frumoase pagini sunt notate în germană. De pildă, aceste rânduri greu de uitat au fost aşternute în germană: ŤViaţa se desprinde de cineva ca o rochie veche, devenită prea largă. Corpul slăbit... nu o mai umple şi nici o croitoreasă nu mai poate face ajustări. Relaţiile cu lumea au slăbit. Nu, nu putem schimba nimic din viaţa trecută, oricât am încerca. Tot ce înainte ni se părea important şi până mai ieri căutam din răsputeri să obţinem - considerând că trebuie, dar nefiind în stare să obţinem - toate acestea ne-au devenit deodată străine, neimportante, indiferenteť (7 decembrie 1991, sâmbătă)

Cele două suflete ale Marianei Şora sunt când Ťvagulť romantic versus autoironie, când Ťsufletul arzător, care vrea să se comunice şi nu reuşeşte decât să articuleze fraze bombastice...ť balansat de Ťsterilitatea spleenuluiť, când Ťsetea de senzaţie, de viaţă şi de glorieť îndată reprimată: ŤCe caraghios!ť (21 martie 1940), când încrederea versus îndoială. Credinţa în Dumnezeu ocupă reflexii importante în suprafaţa celor două oglinzi. ŤNu am harul credinţei adevărate, dar nu m-aş încumeta să afirm că sunt lipsită de ea. Oscilez - sigur, au fost momente, perioade de fervoare, paradoxal este că tocmai acum, apropiindu-mă de moarte, am pierdut orice capacitate de a accepta pe credo quia absurdum est. Şi încerc - pe lângă clipe de panică - sentimentul de neputinţă resemnată, de încredere (tot intermitentă) că nu sunt vinovată, că Dumnezeul cel neînţeles şi străin ştie ce să facă cu mine...ť (21 decembrie 1991, miercuri). Dar această îndoială e repede dată la o parte de revelaţie: ŤSoare, camera inundată de lumină în cursul dimineţii. Nimic fantomatic, deci. Şi totuşi, ridic capul, mă uit în jur, cuprinsă de un fior. Se revarsă asupra mea o lumină de altă natură. Sunt ca în faţa tufişului în flăcări - le buisson ardent, învăluită în ceva sensibil şi insensibil, ştiut, simţit, suflare şi spirit, căldura unei atenţii asupra mea. Mă vizitează Dumnezeu, îmi spun cu uimire, cu indicibilă bucurie şi umilinţă.ť (5 martie 1992, joi)

Tulburarea profundă adusă de război, care ocupă o bună parte din stările de spirit ale tinereţii (ŤPână când, Doamne, până când ai să permiţi ca infamii să stăpânească lumea, până când grija a milioane de oameni o să fie, mereu de pe o zi pe alta, cine pe cine a ucis?ť - 2 decembrie 1940) primeşte o ripostă în oglinda însingurată, crepusculară, a păcii zilelor noastre (crepuscularul agonic evocat de Cornel Ungureanu în prefaţă). ŤÎndoielile mă pişcă, mă ustură, mă mănâncă, parcă ar fi un roi de ţânţari în jurul meu. N-am cu cine să mă sfătuiesc...ť. (21 octombrie 1991, luni). În această a doua oglindă, ůmbrele mai puternic conturate nu sunt călătoriile la Lausanne, Paris, München, Bamberg etc., nici lecturile din Cioran, Cohen, Kundera, Genette, Gide, Michel Tournier, Vargas Llosa ş.a., nici personajele mai mult sau mai puţin trecătoare prin viaţa Marianei Şora, ci visele, prezenţele imateriale, vedeniile: "Dimineaţa, în semisomn, am simţit o prezenţă şi am văzut, deasupra mea, spre colţul de la piciorul patului, plutind în aer o formă asemenea unei uriaşe păsări albe - îngerul morţii, mi-am zis. Era de un alb translucid, cu aripile întinse şi stătea în suspensie nemişcat. Ce folos să încui uşa, intră când vrea, am gândit şi cuprinsă de frică mi-am zis că nu trebuie să mai caut să-l văd, să mă gândesc la altceva, că încercând să-l examinez îi întăresc cumva prezenţa...ť (19 martie 1992, joi). Cugetările asupra trecerii vieţii ("Fiecare zi îţi aduce ceva - până la o anumită vârstă - iar atunci când pleacă, va veni una nouă şi-ţi va aduce ceva nou. Apoi: ziua vine cu mâinile goale, ziua trece şi îţi va lua ceva odată cu trecerea ei" - 17 martie 1992, marţi dimineaţa) alternează cu cele asupra rostului scrisului: "Nu stau să mai pun odată întrebarea de o mie de ori dezbătută în cap şi chiar în aceste caiete, dacă merită să fie păstrate atâtea gânduri ivite în decursul deceniilor, atâtea urme ale atâtor vibraţii diverse. Semne pe hârtie ale unor clipe fugitive... aceste mişcări, cutremurări sau tremure uşoare ale minţii sunt o mărturisire - ce cuvânt terfelit - a vieţii trăite, ca atare au ceva preţios în sine... Dar orice viaţă, viaţa oricui, e ceva preţios în sine, urmele ei scrise merită întotdeauna oarecare atenţie" (27 martie 1992, vineri).

Urmele Marianei Şora nu păstrează decât în mică măsură cotidianul, evită Ťpomelnicul momentelorť. Ele scriu Ťvoluptatea melancolică a unei imobilităţi în plină conştiinţă a inexorabilei treceri, ca în lungile după-amieze de vară la Bucureşti, privind frunzişul umbros din faţa geamului din hol şi întinderea aurită de peste acoperişuri, până-n depărtare...ť (20 April 1992, Ostersonntag). Sunt pagini apropiate de poezie, care prind, vrăjesc - trepidare pe loc a aripii de albină.