Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
O combinaţie rară de C. Rogozanu


Note la un desant editorial


Recapitularea modernităţii de Ion Bogdan Lefter conţine una dintre cele mai imprevizibile �mişcări" critice din ultimii ani. Mulţi dintre postmodernii declaraţi de la noi au înţeles să recupereze istoria literaturii române nu din perspectivă postmodernă, ci ca pe un lung pomelnic de precursori ai acestei noi sensibilităţi artistice. I.B. Lefter este unul dintre primii care încearcă un act critic din perspectivă (în cel mai propriu înţeles al cuvîntului) postmodernă. Aparent, nimic spectaculos: un alt studiu despre perioada interbelică, despre autorii de atunci. Totuşi, de ce scrie despre această perioadă, aparent clasicizată, un autor care îşi începe cartea cu următoarea frază: �Autorul acestei cărţi se consideră un postmodern! Şi - după cum se vede - nu ezită să se exprime ca atare"?
Tocmai împotriva clasicizării pripite a perioadei moderniste luptă criticul optzecist. Opera cui este această clasicizare? Nu numai a marilor critici interbelici (Lovinescu, Streinu, Vianu, Pompiliu Constantinescu sau G. Călinescu), ci şi a generaţiei următoare, generaţie (despre '60 este vorba) apărută cu întîrziere, din cauza accidentului proletcultist. Bătălia canonică purtată de acestă generaţie a avut drept erou principal literatura interbelică - abia atunci îşi căpăta o aură clasică acea perioadă. Mulţi spun că adevărata miză a acestei generaţii a fost promovarea unei noi literaturi, cînd, în fond, noua literatură nu era decît un efect al muncii de legitimare, de găsire a rădăcinilor interbelice. Procesul a fost însoţit de distorsiuni ale conceptului de modernitate, distorsiuni care le-au însoţit pe cele ale �începutului de drum", aparţinînd criticii interbelice. Aşadar, cartea lui I.B. Lefter are o latură polemică deloc neglijabilă. Autorul nu enunţă explicit acest lucru (mai sus sînt enunţate ipotezele mele în legătura cu ţinta autorului), dar, la o lectură atentă, găsim rînduri sugestive: �în fine, se poate face - şi merită făcută - o reconstrucţie critică a conceptului de modernism din perspectiva noastră postmodernă, o rearticulare a datelor lui definitorii în urma clarificării şi eliminării oscilaţiilor, ambiguităţilor, confuziilor care l-au distorsionat nu numai în anii interbelici, dar şi în cea mai mare parte a timpului scurs de la al doilea război mondial încoace"... (s.m.).
I.B. Lefter inventariază principalele confuzii care au apărut în legătură cu �modernismul". în perioda interbelică puţini s-au apropiat de accepţia actuală a termenului (Streinu şi Cioculescu, în cîteva articole). S-a observat deja că acest concept nu ocupă o poziţie centrală în opera lui Lovinescu - ambiguităţile sînt nenumărate, ele apărînd chiar în interiorul aceleiaşi scrieri. Alte surse ale confuziei sînt opoziţia modernism/ tradiţionalism (preponderent tematică, după cum spune criticul), înţelegerea diferită a prozei şi a poeziei (Lovinescu susţinea sincronizarea poeziei şi... recuperarea laturii obiective a romanului), neacceptarea istoricităţii modernismului, văzut ca un act aflat încă în desfăşurare (exemplul dat este volumul Modern, modernism, modernitate al lui Adrian Marino).
Urmează o secţiune în care autorul analizează cîteva efecte nefaste ale acestei ambiguităţi care pluteşte în jurul conceptului de �modernism". �Victimele" sînt: Arghezi, Bacovia, avangarda şi �criterioniştii". Arghezi este văzut de mai toţi interpreţii săi ca un fel de struţocămilă: şi modernist, şi tradiţionalist, şi avangardist, şi apropiat de concreteţea materiei şi abstractizant etc. Bogdan Lefter consideră, pe bună dreptate, că toate aceste incertitudini provin tocmai din precaritatea conceptelor cu care operăm. O viziune postmodernă asupra modernităţii ar rezolva cu totul altfel lucrurile (ea nu este realizată în această carte, analiza rămînînd la nivel teoretic). Dacă opera lui Arghezi este privită ca un loc al tuturor contradicţiilor, cu Bacovia lucrurile se întîmplă exact invers. Textele sale au fost interpretate simplist şi simplificator. Principala sursă a erorii este, după I.B. Lefter, faptul că simbolismul era privit ca un curent de aceeaşi anvergură, cu acelaşi grad de generalitate precum romantismul sau clasicismul. Din această cauză apare, la Lovinescu, în capitolul �Alţi poeţi simbolişti". Or, Bacovia este departe de �structura liricii moderne" şi este mult mai aproape de limbajul poetic postmodern. Criticul semnalează deja unele eforturi de recuperare din anii '70 şi '80, ele fiind semnificative pentru schimbarea de �structură" suferită de literatura română în acea perioadă. Poezia şaizecistă i-a avut drept modele mai ales pe Blaga şi pe Barbu, moderniştii tipici din perioada interbelică. O dată cu postmodernizarea literaturii a apărut o altă înţelegere, mult mai adecvată, a fenomenului Bacovia. Trebuie încă o dată subliniat că I.B. Lefter evită postmodernizarea forţată a acestor autori atipici. Ei pot fi �recuperaţi" cu folos în manieră critică postmodernă, dar asta nu înseamnă automat că ei ar fi nişte postmoderni care şi-au greşit timpul istoric.
Capitolele dedicate avangardei şi criterioniştilor sînt, de fapt, nişte interpretări negative, nişte puneri la punct ale miturilor care s-au creat în jurul acestor mişcări. Avangarda românească a fost, e adevărat, una dintre cele mai �sincronizate" mişcări literare de la noi. Din păcate, sincronizare fără notorietate înseamnă prea puţin - în timp ce în Franţa, spre exemplu, toate scandalurile făceau vîlvă în cele mai înalte medii culturale, la noi, avangardiştii abia se auzeau, constituiau o �"marginalitate" insuficient de zgomotoasă". Mai toţi criticii au privit cu suspiciune aceste mişcări - lovinescienii sau grăbit să-şi dea verdictul necruţător: �extremism literar".
O altă problemă �falsă" care a epuizat forţele teoretice ale interbelicilor a fost �tradiţionalismul". Cine e tradiţionalist, cine nu e? Neconcordanţele sînt deja comice. Amintesc doar confuzia din Istoria lui G. Călinescu: avangardiştii Voronca şi Fundoianu sînt trataţi ca tradiţionalişti (ruralul e foarte prezent în textele lor). Ultima �demistificare" din această parte a cărţii îi priveşte pe criterionişti. Republicarea scrierilor unui Eliade sau Cioran a dus la o falsă imagine asupra statutului lor intelectual în epoca interbelică. Mulţi sînt tentaţi să le atribuie un rol mult mai important decît au avut atunci. Partea a treia a cărţii este intitulată �Lovinescu şi lovinescienii - între intuiţia şi conştiinţa modernităţii". Autorul alcătuieşte un scurt şi cuprinzător tablou de familie în care gîndirea liberală şi voinţa de sincronizare se îmbină cu un semnificativ deficit teoretic - mai toţi au promovat scriitura critică �artistică", �de vocaţie".
Singura problemă pe care I.B. Lefter o �lasă în aer" este configurarea noului tip de istorie literară pe care, se pare, îl propune. Autorul menţionează că această lucrare nu este decît un început; ar fi conceput-o ca pe un preambul la o amplă sinteză a literaturii române. Avem două opţiuni. Putem crede că acesta este un reflex retoric. încă din articolele de tinereţe, criticul avea gustul �fişelor", al �schiţelor", al �dosarelor", al sintezelor rezumate, premergătoare unui proiect mai amplu. Numai că de data aceasta avem în faţă concretizarea unui proiect amplu: o viziune postmodernă extrem de coerentă asupra literaturii interbelice. Şi trecem la a doua opţiune. Autorul are în vedere o resuscitare postmodernă a istoriei literare. Cartea se termină cu o promisiune: �După cum rămîne de demonstrat într-o istorie postmodernă a literaturii române". Nu avem de-a face cu o contradicţie, ci, se pare, cu un contrapunct. I.B. Lefter doreşte o aşezare a comentariului postmodern într-o istorie. După mine deja această Recapitulare a modernităţii este o istorie extrem de valabilă, un punct final, nu un început. Singurul lucru care i-ar lipsi ar fi prăfuita exhaustivitate. Aspiră I.B. Lefter la aşa ceva? I.B. Lefter, Recapitularea modernităţii. Pentru o nouă istorie a literaturii române, Editura Paralela 45, 2000, 200 p., f.p.


Aplicaţii


Un răspuns parţial îl aflăm în volumul Scurtă istorie a romanului românesc (cu 25 de aplicaţii). Este o culegere de articole publicate de la începutul anilor '80 pînă în 2001. Să fie vorba despre o istorie �pe genuri"? Nici vorbă. Principala miză a cărţii este aceea de a demonstra labilitatea marginilor perioadelor istorice. Romanul românesc este împărţit în două mari capitole: �Tradiţionalişti şi modernişti" şi �Spre postmodernitate". Cartea începe cu o întrebare parodică �N-avem roman?" şi se termină cu o afirmaţie răspicată �Avem romane!". Dintre �tradiţionalişti şi modernişti" fac parte atît un Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu, cît şi Marin Preda, Nicolae Breban sau Dumitru Ţepeneag. în postmodernitate se situează atît tîrgoviştenii, cît şi Nedelciu. Cele două stadii de evoluţie se întrepătrund. Avem moderni în viaţă şi, în acelaşi timp, postmodernitatea poate coborî pînă la Bietul Ioanide al lui G. Călinescu. Istoria pe care o propune I.B. Lefter nu este văzută ca o succesiune de perioade - avem de-a face, mai curînd, cu o coexistenţă a lor, cu o evoluţie paralelă.
Istoria lui I.B. Lefter este lacunară, prin definiţie. Nu aflăm aici toţi autorii moderni sau postmoderni. Criticul oferă un model de comentariu, mai mult decît o simplă listă. Nu exhaustivitatea îl preocupă, ci cartografierea unui gen literar care, în secolul XX, a trecut prin două mari tranziţii, cea interbelică şi cea postbelică - ambele ocupă vreo patruzeci de ani împreună. Tranziţia este o caracteristică esenţială a unei mişcări literare.
Cît de unitară poate fi totuşi o culegere de articole? I.B. Lefter vine cu idei puternice, dar cu texte scrise la intervale mari de timp. Cum se împacă o istorie coerentă cu sincopele inerente din tonul articolelor, marcate, într-un fel sau altul, de timpul în care au fost scrise. O altă observaţie ar fi că unele articole sînt de întîmpinare, altele sînt studii (sau fragmente de studii) extrem de serioase (la Ivasiuc sau la Papadat-Bengescu). Oricum, cu toate aceste mici sau mari diferenţe de �ton", se păstrează intactă provocarea intelectuală, fie că a fost făcută în ianuarie 2001, fie la începutul anilor '80.

Din desantul editorial al lui I.B. Lefter (în ultimii doi ani, cinci cărţi de critică şi primele două volume din dicţionarul Scriitori români din anii '80-'90) nu am ales întîmplător aceste două cărţi. Prima este o încercare de lămurire a unor concepte, o istorie a deformărilor şi clarificărilor unui concept. A doua este o punere în practică, o variantă a unei virtuale istorii postmoderne. Ambele schimbă complet imaginea din ochii multora care au văzut (şi văd încă) în acest critic doar un militant, un fel de �manager" al generaţiei sale, arătînd în acest fel cît de puţin l-au citit. Doritorii vor găsi în aceste cărţi o combinaţie extrem de rară la noi: noutate şi ton temperat, ipoteze imprevizibile şi rafinament interpretativ. I.B. Lefter, Scurtă istorie a romanului românesc (cu 25 de aplicaţii), Editura Paralela 45, 2001, 262 p., f.p.