Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O colaborare necunoscută a lui Ion Barbu de Dan Barbilian

Ion Barbu este printre puţinii scriitori care au beneficiat de o radiografie foarte exactă a operei. Ediţia în două volume apărută în colecţia Opere fundamentale, prin grija lui E.Simion şi Mircea Coloşenco acoperă în bună parte nevoile unei ediţii de bază, în bună parte chiar „critică”. Micile şi măruntele completări şi observaţii nu au fost în măsură decât să dea o imagine şi mai rotundă a întregului, astfel că Ion Barbu apare la ora de faţă drept un scriitor cu operă regăsită şi întregită, am putea spune un scriitor „epuizat” sub raport documentar, de la care nu se mai aşteaptă mari surprize.
Şi totuşi nu este aşa. Răsfoind zilele acestea ziarul „Curentul” al lui Pamfil Şeicaru am descoperit într-unul din numere, colaborarea lui „Dan Barbilian, profesor universitar”, care semnează articolul Un erou al războiului din Răsărit; matematicianul Ernst August Weiss, articol în cea mai mare parte inedit, şi nesemnalizat de nicio bibliografie barbiană şi nerecuperat de nici o ediţie de până acum a poetului matematician. E drept că ediţia Mircea Coloşenco semnalează un alt articol cu titlu asemănător apărut în ziarul„Acţiunea” al lui T.C.Bobeş, dar există diferenţe fundamentale între unul şi celălalt. Cel din ziarul „Acţiunea” pare o completare la articolul respectiv din „Curentul”, apărut în nr.5257 din 4 octombrie 1942, p.2, care e cel care îl evocă cel mai complet şi în variante diferite pe matematicianul german. Cel din „Acţiunea”, la care lipseşte partea a doua din titlu, vrea mai degrabă să comunice publicului una din poeziile scrise pe front de acest înzestrat matematician, oferindu-ne una din poeziile pe care el le primea în scrisorile de pe front trimise de prietenul său german. E vorba de poezia sa La sud de Ilmersee (Cântec soldăţesc), „în versiune românească de Ion Barbu”, text prins la secţiunea Traduceri în ediţia privind opera poetică a lui Ion Barbu. Evocarea din „Acţiunea” a reţinut doar strict biografia prietenului său, lăsând pe seama unui ziar cu spaţiu mai extins, cum este cazul „Curentulului”, caracterizarea mai amplă de care are parte. Cum textul din „Acţiunea” reprezintă doar un mic paragraf din articolul cu pricina,vom reproduce mai jos întreg conţinutul evocării lui Dan Barbilian, alias Ion Barbu, text adus pentru prima oară la cunoştinţă şi, prin urmare, demn de a intra cu toate drepturile necesare într-o ediţie viitoare a operei publicistice a lui Ion Barbu. Textul se reproduce după „Curentul”, XV, 1942, nr.5257( 4 oct.), p.2, cu excepţia paragrafului din mijloc care a fost publicat în „Acţiunea” şi a fost, ca atare, inclus în volumul de Opere fundamentale.
Din punct de vedere al conţinutului, intervenţia lui Ion Barbu stârneşte o seamă de nedumeriri din două puncte de vedere. Mai întâi, pentru că el face elogiul unui matematician evreu, care a fost trimis de către Partidul său nazist, la ideologia căruia a aderat, pe front, unde îşi găseşte moartea, iar Ion Barbu îl declară, pe bună dreptate, „erou”. În al doilea rând, pentru că simpatia profesorului Dan Barbilian pentru gândirea şi acţiunea naţional-socialistă este încă evidentă, aşa cum a dovedit-o şi prin alte articole publicate în „Axa” sau „Porunca vremii” sau prin unele poezii care-l incriminează. Astfel, ne poate surprinde încă o dată modul elogios şi cam exaltat, în care caracterizează regimul hitlerist, văzut drept „cea mai originală sinteză încercată vreodată între mesagiul Spartei şi mesagiul Atenei”. Şi ca diferenţa să fie şi mai radicală, el persiflează „raţionalismul revoluţiei franceze”, care ar fi fost, pasămite, surclasat de modul în care Germania a rezolvat marea problemă a „demnităţii omului”, poate prin modul egalitarist de a-şi trimite pe front, şi pe oamenii săi de seamă şi pe cei mărunţi şi umili , să moară împreună pentru o cauză care nu era a lor. Incă una din gafele de mari proporţii ale lui Ion Barbu!
Mircea Popa


Îl cunoscusem cu prilejul unui congres matematic, în staţiunea balneară Pyrmont, din Westfalia, în toamna 1934. Aveam în urma noastră o corespondenţă ştiinţifică veche de câţiva ani, ne vedeam însă pentru întâia dată.
Mic de stat, cu un cap blond de adolescent, Weiss impresiona prin energia îndărătnică a trăsăturilor. Totuşi impresia globală era aceea a unei mari candori. Nici urmă de preocupări literare. În afară de geometrie şi de doctrina naţional-socialistă, la care aderase încă din primele timpuri, părea să nu-l intereseze nimic.
Cultul comun pentru Eduard Study, maestrul lui E.A.Weiss, a fost de la început temeiul prieteniei noastre.
Nu se poate pronunţa o judecată de valoare asupra operei matematice a lui Weiss, fără a ţine seama de acest fapt important: el e ultimul şi cel mai de aproape elev al lui Study, depozitarul testamentului matematic al acestuia şi, mai pe urmă, continuatorul său.
Întru valorificarea figurii lui E.Study, pentru publicul ne-matematic, vom spune că ştiinţa noastră, întocmai ca literatura, alături de deschizători grăbiţi de drumuri, numără adevăraţi fanatici ai formei.
Prin formă trebuie înţeles, în redactarea textelor matematice nu numai poleirea vervei, îngrijirea notaţiei, simetria calculelor, cât mai ales, prelucrarea de adâncime a fondului de idei, înlănţuirea organică a acestora.
Ca Flaubert, în literatură, Study pune în principiu acest „postulat al desăvârşirii”: la fiecare idee matematică există o formă unic determinată care i se adaptează complet şi care trebuie găsită chiar dacă e nevoie, cu preţul celor mai dureroase căutări.
Acestei superstiţii a formei, Study adaugă însă o mare originalitate şi o mare adâncime de vederi. Omagiul cel mai potrivit i l-a adus marele matematician francez, d. Elie Cartan, în cuvântarea pronunţată la Institutul Poincaré, cu prilejul morţii lui Study. Cităm : „Cine vrea să ţină seamă nu numai de lucrările publicate de Study însuşi, dar şi de lucrările altora, ce n-au mai putut fi publicate din cauza existenţei celor dintâi”. Clar că d. Cartan se referă la unele din propriile sale lucrări (chestiuni de teoria grupurilor şi a numerelor hipercomplexe) în care fusese precedat de Study şi în care subiectul era în aşa măsură epuizat, încât făcea de prisos orice revenire.
În disciplina strictă a unui astfel de maestru s-a format talentul matematic al lui Weiss. Din păcate, însă, odată cu taina practicelor de atelier, Study a lăsat moştenire discipolului preferat şi însemnata sumă de inimiciţii ce, prin dogmatismul spiritului, cât şi prin îmbelşugata-i vână polemică, ştiuse să-şi creeze în cursul unei vieţi întregi. Aşa se explică greutăţile întâmpinate de Weiss în cariera universitară, agravate nu cu puţin de aderarea sa neprecupeţită şi timpurie la formele de viaţă naţionalsocialiste, la care o bună parte din lumea universitară întârziase să se adapteze.

***
[ aici urmează paragrafu biografiei lui E.A. Weiss cunoscut şi intercalat în ediţia Opere]

*** În sfârşit, în 1939, Weiss este chemat să ocupe locul de profesor titular la catedra de geometrie creată pe lângă Universitatea din Posen. Dar, în curând, trebuie să plece pe front (Weiss, deşi tânăr, era un veteran al Primului Război Mondial).
Scrisorile ce-mi trimitea din diversele lui halte erau pentru mine prilej de bucurie, dar şi de mirare. Desigur, prietenul meu suferise o schimbare de atmosferă. Nic urma vreuneia din acele preocupări matematice de care scrisorile lui anterioare sunt pline! Weiss făcuse corp cu uniforma ce îmbrăcase. Devenise soldat, un mare soldat, cum ar fi trebuit să bănuiesc.
Puţinele amănunte ce-mi da despre locul unde campase unitatea lui: cabane de lemn, din mijlocul pădurii, noaptea ce se lăsa mult prea devreme (între 3 şi 4, după prânz), monotonia şi ariditatea peisajului, permitea să-l situez între Petersbug şi Kiev, în sectorul cel mai disputat.
În realitate era aproape de lacul Ilmen, cu o geografie pentru mine tot atât de fabuloasă, ca geografia faimosului Auber, din balada marelui irlandez: undeva la extremele iadului boreal.
Acolo, la masa aspră, unde seara se înghesuiau până la 10 ofiţeri şi la lumina puţină, Weiss acoperea caietele lui cu o algebră indescifrabilă pentru cei mai mulţi colegi matematicieni : cu partitura (libret şi muzică) a cântecelor sale ostăşeşti.
Succesul trebuie să fi fost mare. Pentru unele din ele, ajunse în scurt timp populare, fusese citat pe divizie. Puţine însă au fost găsite în bagajele înapoiate familiei.
Aceste cântece nu sunt însă pierdute. Devenit bunul tuturor camarazilor, ca muniţia şi faima, ele aleargă şi acum pe marginile înroşite ale lacului Ilmen, amestecate cu gloanţele şi vântul.
La 9 februarie 1942, Weiss cade, în fruntea unei formaţii de şoc, la sudul lacului Ilmen.
Ce vor fi fost acele groaznice luni de privaţiuni şi lupte ale iernii trecute, Führerul ne-a făcut să înţelegem în marele său discurs din primăvară. Cu înfiorare le măsor pe fotografia ce o am în faţă, încercând a extrage din tragica figură de războinic – pornită parcă de pe atunci, spre veghile eroice ale Walhalei – amintirea congresistului din Pyrmont, cu înfăţişare de adolescent.
Legăturile lui Weiss cu ţara noastră sunt multiple. El primise să fie membru al Academiei de Ştiinţe la propunerea subsemnatului, într-o vreme când acesta activa în sânul societăţii. Dările de seamă ale acestei academii, cât şi alte reviste de specialitate din ţară, au fost onorate de articolele lui Weiss.
Datorită unor considerente cum nu se cade să explic aici, mi-a fost dat să primesc vestea morţii prietenului meu într-o zi posomorâtă de martie în împrejurări zguduitoare – de la însăşi maica prea îndurerată a acestui învăţat şi erou, aflată, neştiutoare, în trecere prin Bucureşti.
Am ţinut să întârzii în prezentarea acestei figuri, în care omul de ştiinţă nu cedează pasul decât măreţiei soldatului, tocmai fiindcă îmi apare dătătoare de măsură şi, oarecum, anunciatoare pentru noua formulă civilizatoare dăruită de Germania Europei în prefacere, cea mai originală sinteză încercată vreodată între mesagiul Spartei şi mesagiul Atenei. Cât de searbăd şi necomplet apare raţionalismul revoluţiei franceze în comparaţie cu această veritabilă demnitate la care Germania ridică omul!
În împletirea sabiei şi a mirtului, în acest semn de elecuţie, sunt de recunoscut fiii noilor patrii.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara