Cînd ţi se apleacă de urîtul lumii şi simţi nevoia unei spălări lăuntrice, ai la îndemînă două posibilităţi: ori fugi în natură, ori deschizi o carte. Ambele te duc spre aceeaşi lepădare de semeni. Dar dacă natura te primeneşte supunîndu-te unei cure de tip necuvîntător, o carte te vindecă printr-o terapie contrară. Te cufundă într-o lume în care cuvintele, ţinînd loc de oameni, te ajută să nu le mai simţi lipsa. Aceasta e senzaţia pe care o trăieşti parcurgînd cartea Madeei Axinciuc. E ca şi cum ai pătrunde într-un univers în care singura formă de inteligenţă admisă e cea de tip lingvistic. O inteligenţă a cărei hrană sunt cuvintele şi pentru care aerul, ca să fie respirabil, trebuie neapărat să fie alcătuit din noţiuni.

Protagonistul cărţii - Moise Maimonide - este el însuşi un cărturar de tip lexical. Pentru un astfel de învăţat, universul e pretextul de care are nevoie pentru a-şi crea propria lume filologică: una ridicată pe etimologii, pe jocuri de cuvinte şi pe textele din care s-a inspirat spre a-şi scrie lucrările. În ochii unui asemenea gînditor, studiul e mai important decît trăirea, iar textul e mai complicat decît viaţa. De aceea, a intra în cotloanele operei lui Maimonide aduce cu o veritabilă iniţiere. Eşti silit să cobori în subteranele şi polisemantismele unui text atît de ermetic încît simţi cum cel mai adesea îţi pierzi busola înţelegerii.

În Profetul şi oglinda fermecată, Madeea Axinciuc sapă la propriu în labirintul uneia din lucrările reputate prin dificultatea lor: tratatul Călăuza rătăciţilor. Cum însuşi Moshe Idel precizează în prefaţa cărţii, "Călăuza rătăciţilor este, incontestabil, cea mai dificilă carte scrisă de un gînditor evreu şi multe dintre ideile autorului sunt discutate în numeroase studii care încearcă să descifreze enigmele create de Maimonide. Orice încercare serioasă de a aborda capodopera gînditorului medieval constituie un efort sisific de a confrunta problemele complexe ale textului şi ale bibliografiei infinite despre opera lui Maimonide. Madeea Axinciuc trebuie felicitată pentru curajul de a intra în labirintul maimonidian şi de a ieşi din el în pace, contribuind la o înţelegere a celor două teme de bază din gîndirea lui." (p. 9)

Născut la Cordoba în 1135 şi considerat îndeobşte ca o verigă între gîndirea lui Aristotel şi cea a lui Toma din Aquino, Maimonide este o figură greu de clasificat. A spune că a fost influenţat de Al-Farabi şi de Avicenna înseamnă a te ascunde în spatele unor trimiteri de dicţionar, indicînd nişte înrîuriri exterioare care nu pot da seama de profilul interior al cărturarului. Madeea Axinciuc înclină să privească filozofia lui Maimonide ca pe nodul de intersecţie a trei tradiţii culturale: filozofia greacă, paradigma arabă şi tradiţia iudaică. Din încrucişarea celor trei cîmpuri culturale a ieşit un text ca cel pe care îl putem citi în Călăuza rătăciţilor. Un text precumpănitor ezoteric, semănînd cu o bucată sibilinică pentru a cărui înţelegere Madeea Axinciuc trebuie să-şi fi răscumpărat toate păcatele săvîrşite în viaţă. Căci numai un efort însufleţit de o veritabilă pasiune poate împinge un om să descîlcească inextricabila junglă din paginile Călăuzei rătăciţilor.

Un exeget al operei lui Maimonide, Warren Zev Harvey (A Third Approach to Maimonides' Cosmogony-Prophetology Puzzle) a surprins foarte bine ermetismul lui Maimonide: "Călăuza rătăciţilor a lui Maimonide este o carte cu jocuri de cuvinte încrucişate (puzzles). Îngrijorat că învăţăturile lui radical intelectualiste i-ar putea face rău cititorului neinstruit, incapabil să-şi înlocuiască credinţa naivă cu convingerea raţională, Maimonide şi-a luat extraordinare măsuri de precauţie pentru a le ascunde de el. Şi-a tăiat în bucăţi argumentele ca la maşină, a aranjat piesele în neorînduială strecurînd multe alte piese ce păreau a se potrivi, dar care, în fapt, nu se potrivesc. Presupoziţia sa, desigur, era aceea că orice cititor suficient de inteligent să refacă aceste cuvinte încrucişate (puzzles) ar fi pregătit din punct de vedere intelectual să facă faţă învăţăturilor sale. Nimeni nu va nega că Maimonide şi-a făcut o superbă meserie din arta ascunderii. După aproape opt secole, cei ce studiază acest tratat încă mai încearcă să găsească o cale prin care să le dea de cap acestor cuvinte încrucişate." (p. 310)

Un cititor care va încerca să dea de cap întortochelilor din Călăuza rătăciţilor se va sufoca destul de repede. De altmiteri, în Anexa 3 a cărţii, autoarea redă cîteva fragmente din tratatul lui Maimonide, iar lectura lor este suficientă pentru a-ţi turna plumb în vine, făcîndu-te să simţi nevoia unei călăuze. Cum s-ar spune, Călăuza rătăciţilor are nevoie la rîndul ei de o călăuză. Iar pe ea o găsim chiar în paginile cărţii Profetul şi oglinda fermecată.

Din conţinutul tratatului, Madeea Axinciuc a extras şi a analizat două din temele fundamentale ale lui Maimonide: cea a imaginaţiei şi cea a profeţiei. Se subînţelege că, odată cu aceste teme, pătrundem în universul Scripturii şi al profeţilor. La prima vedere, nu ai putea spune ce legătură există între facultatea imaginaţiei şi darul profeţiei. Apoi vei afla că, potrivit lui Maimonide, imaginaţia este unul din organele profeţiei. Mai precis, Maimonide gîndeşte profeţia ca fiind "o emanaţie care se revarsă dinspre Dumnezeu, prin intermediul intelectului activ, mai întîi asupra raţiunii şi apoi asupra imaginaţiei." (p. 81)

Această pogorîre în trepte a mesajului divin, de la intelect prin raţiune către imaginaţie, este algoritmul de bază al naşterii unei profeţii. Aşadar, e nevoie de o revărsare a lui Dumnezeu asupra lumii, adică de o providenţă care îşi alege cîţiva oameni cărora le dăruieşte cîte ceva din misterul a ceea ce urmează să se întîmple. Aceşti aleşi sunt profeţii Vechiului Testament. Stranietatea e că, în cazul lor, profeţia face uz de facultăţi prin excelenţă cognitive: intelect, raţiune, imaginaţie. Te-ai fi aşteptat ca profetul să fie un posedat căruia Dumnezeu să-i vorbească prin intermediul unor facultăţi obscure. Te-ai fi aşteptat ca darul prezicerii să ceară pîrghii mai iraţionale, mai adînci, cînd de fapt totul se petrece conform unei scheme raţionale. Totul e logic în felul în care Madeea Axinciuc descrie mecanismul profeţiei. La rîndul lor, profeţii sunt nişte fiinţe eminamente logice, iar nu nişte lunateci zbătîndu-se pradă unor transe clarvăzătoare.

Asta nu înseamnă că misterul lumii nu ar exista şi că providenţa ar fi o predestinare democratică la care poate avea dreptul oricine. Misterul există, dar el trebuie deosebit de secret. Secretul e ceva vizibil pe care cineva îl ascunde din dorinţa de a-l păstra ascuns. Ceea ce înseamnă că secretul cere o voinţă de ocultare. În schimb, misterul e ceva invizibil, ceva care nu poate fi aflat niciodată, şi tocmai de aceea nici nu poate fi ascuns sau divulgat. Misterul nu poate fi dezvăluit şi nici predat, şi totuşi fiecare om se confruntă cu misterul propriei existenţe.

Toată cartea e străbătută de o distincţie fundamentală: deosebirea din sensibil şi inteligibil. În fond, toată filozofia europeană s-a hrănit din spiritul acestei dihotomii radicale, şi anume din ideea că sunt lucruri care pot fi înţelese, dar care nu pot fi percepute prin simţuri. Cum s-ar spune, entităţile la care nu avem acces prin simţuri le putem totuşi atinge cu mintea; le putem gîndi, chiar dacă nu le percepem. Distincţia aceasta, dacă este s-o prindem într-un verdict maliţios, a reprezentat marea iluzie a filozofiei europene, de la începuturi şi pînă în momentul declinului din secolul XX. Cu alte cuvinte, în clipa în care gînditorii nu au mai crezut în valabilitatea acestei distincţii, filozofia şi-a pierdut autoritatea. Căci astăzi e larg răspîndită convingerea că nu putem pricepe decît fenomenele pe care le percepem într-un fel sau altul: prin instrumente sofisticate sau prin ochii minţii, prin simţurile obişnuite sau prin simulări pe calculator. De aceea, nu există nimic care să poate fi înţeles şi care în acelaşi timp să nu fie sensibil. Sensibilul este totodată inteligibil, iar dacă există un univers invizibil, acela ne este în întregime ininteligibil.

Că un lucru devine inteligibil abia din clipă în care ni-l putem reprezenta este chiar premisa metodologică a Madeei Axinciuc. Căci autoarea nu se mulţumeşte să explice discursiv ce anume înseamnă, la Maimonide, imaginaţia, profeţia, providenţa sau iniţierea în mister, ci merge mai departe, ilustrînd grafic sensurile noţiunilor. Altfel spus, cînd autoarea simte că vorbele nu o mai pot ajuta, începe să deseneze. În fond, întotdeauna pricepem mai bine o problemă atunci cînd o aşternem pe hîrtie în chip de ciornă, de schiţă sau de schemă. Căci a desena o problemă înseamnă a-i da un contur sesizabil. Aşa se face că desenele şi schemele pe care autoarea le inserează în carte, menite a micşora cît mai mult ermetismul textului maimonidian, sunt binevenite. Ele sunt precum luminişurile presărate într-o pădure de obscurităţi. Te ajută să-ţi tragi sufletul de-a lungul unui urcuş exegetic arid şi abstract.

Şi tot desenele împrumută demersului Madeei Axinciuc o tentă vădit didactică. "Această lucrare a fost scrisă, oricît de banal ar părea, spre a fi citită. De aceea ea are un pronunţat caracter didactic. ş...ţ Am modulat şi modelat înadins mesajul propriu în aşa fel încît transparenţa lui să fie pe cît posibil maximă" (p. 20)

Nu poţi decît s-o feliciţi pe autoare că nu s-a lăsat molipsită de frazele absconse şi de buclele ermetice ale textului lui Maimonide. La cît de etanşe sunt şerpuirile semantice ale originalului, un comentariu tot atît de etanş ar fi fost o întreprindere ratată. Tocmai de aceea, rezultatul efortului Madeei Axinciuc este cea mai profundă exegeză, în limba română, a Călăuzei rătăciţilor.