Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
o călătorie în Germania de Traian Dobrinescu

Ne târâm printr-o Românie plină de gropi, apoi ceva mai repejor prin Ungaria, mult mai bine prin Austria. Trei zile şi trei nopţi. Cele două camioane Roman, de câte douăzeci de tone, tuşesc, scot nori de fum, obosesc în pantă, părând că-şi dau duhul. Poposim prin parcări şi încălzim conserve pe un aragaz mic. Camioanele Vestului trec pe lângă noi ca nişte proiectile, locuitorii Austriei par să se întrebe din ce eră a lumii venim, iar noi tot bâjbâim pe drumuri, neînţelegând în ce lume am ajuns. Autostrăzile sunt ca în palmă, oraşele se decupează dintr-un SF, opulenţa este la vedere, oamenii, liniştiţi şi împăcaţi cu destinul lor de fiinţe superioare, nestârnite de gâlcevi, iar noi părem rupţi dintr-o istorie care le stârneşte curiozitatea. Află că suntem din România şi curiozitatea lor creşte. A, ja, revolution! Ne precedase o revoluţie ce făcuse ocolul Europei. Sunt îngăduitori cu cei ieşiţi din beznă şi le afumă ţara, le pângăresc parcările pe unde trag, mănâncă din traistă, dorm şi îşi aruncă chiştoacele pe unde se nimereşte. Ocolim Viena, trecem de Linz şi oprim la Passau, în frontiera cu Germania.

Zoll! Întreb dacă vorbesc franceza. Nein! Deutsch! Pritocim cele treizeci de cuvinte ştiute şi vameşii înţeleg că mergem să încărcăm anvelope uzate. Ah, ja, sehr gut! Se uită la camioane, dau din cap şi zâmbesc. După trei ore, ne târâm pe autostrada spre Bad Bentheim, cu acelaşi nor de fum în spate. După Regensburg, ne opreşte „Polizei” şi ne bagă într-o parcare. Unul strigă la noi, altul scoate un chitanţier. Înţelegem că este vorba de fumul celor două camioane care le poluau aerul. Gura mă-tii, scrâşneşte Omidă. Bitte? Gut, gut, face nişte semne Omidă. Nein gut! Nein gut! dă din cap neamţul şi-mi arată chitanţa. Cincizeci de mărci. Înţelegem că maşinile nu sunt bune pentru Germania. Altele n-avem, boule, izbucneşte iar Omidă. Bitte?! Omidă încropeşte cu greu un text, vorbeşte şi mai greu, dar poliţiştii germani înţeleg că mergem să luăm anvelope uzate – din astea, boule, arată pe cele ale camioanelor – şi că alte maşini nu sunt în România. Aaa, rumänisch, revolution?! Da, tâmpitule, revoluţione, zâmbeşte Omidă cu gura până la urechi, băga-ţi-aş sârme-n nas. Gut, gut, auf wiedersehen, ne mai fac un semn poliţiştii şi dispar aşa cum au apărut, pe nesimţite. De unde au apărut, frate, că n-am văzut picior de poliţist până acum?! se miră un şofer. Dacă tot am oprit, hai să ne descărcăm. Parcarea e parcă spălată, fir de praf nu este. Când se întoarce de la veceul cât o casă românească, şoferul abia poate vorbi. Nici nu-mi vine să mă piş, totul sclipeşte de curat ce e, miroase a parfum şi nu ştii de unde să tragi apa... Mergem sfioşi spre locul cu pricina, era aşa cum spunea şoferul. Mamă, băgami- aş..., se minunează Omidă. Bă, ce ţară au ăştia... Mă holbez şi nu-mi vine să cred ochilor şi nasului. Auzi, mă înghionteşte Omidă, nu ţi-e dor de un miros carpatin? Uite, tată, duşuri, apă caldă, apă rece. Suntem nespălaţi de trei zile şi tot de atâta timp băltim în suc propriu. Haznale, nu altceva.

O oră ne spălăm cu apa şi săpunul nemţilor, cât să recuperăm ceva din cele cincizeci de mărci. În cât timp zicea Ceauşescu că-i prinde p-ăştia? întreabă inginerul Omidă. Bă, neamul lu’ manivelă, să nu dea dracu’ să vă băşiţi aici. Tocmai am făcut-o, zice unul, dar parfumul ăstora e atât de puternic, că nu se simte. Apa tot curge de la cele patru duşuri, şoferii îşi spală şi hainele de pe ei. Se aude vorbă nemţească şi tăcem. Aţi văzut, continuă şoferul, când limba germană iese din baiatoaletă, că la chiuvetă doar trebuie să bagi mâinile sub baterie şi apa începe să curgă? Băi, şi să nu vezi tu o hârtie sau un muc de ţigară pe jos?! Şi să nu te pişi tu pe marginea drumului?!

După o oră suntem proaspeţi ca o dimineaţă de aprilie. Mă uit pe hartă şi fac o socoteală. Cu doi şoferi la camion şi mers continuu, dacă motoarele vor rezista, dimineaţă am putea fi la Eduard. Vom merge fără oprire, le spun, până atunci, verificaţi motoarele şi completaţi uleiul. Omidă, bagă-ţi un ochi sub capote. Şoferii scoseseră micile lor aragaze. În dreapta parcării, pe o colină, pare să fie un popas. Băgaţi drăciile alea în maşini, vom mânca acolo, le arăt locul unde se înalţă un hotel-restaurant. Şi în ce limbă comandăm? Avem mâini, le spun. Cum mâncarea e la vedere, cu preţuri afişate şi tăvile tot acolo, nici nu avem nevoie de cuvinte. Mai scot din buzunar încă cincizeci de mărci, apoi îi dau un telefon lui Eduard să-i spun că dimineaţă vom fi la el.

Plecăm după ce mâncăm. Liziere de o parte şi alta, viaducte, parapete solide între sensurile de circulaţie, păduri neexploatate de la război încoace, oraşe luminate ca ziua, la mare distanţă de autoband, pete de lumină fosforescentă, mai mari şi mai mici. Un şuvoi de lumină roşie izvorâtă din stopurile sutelor de maşini care tot trec pe lângă noi. Mergem pe prima bandă, tot pe prima bandă, cu optzeci de kilometri pe oră şi cu motoarele turate la maxim. Pe lângă noi se scurg silenţioase autoturismele nemţeşti, iar camioanele trec cu vuiet, şoferii noştri trebuind să ţină strâns volanul ca să nu fie aruncaţi dincolo de bandă. Mergem în trepidatul motoarelor, care propagă seisme până în caroserii. Pe la miezul nopţii, şoferii se schimbă şi autostrada se mai limpezeşte, doar camioanele lor trec cu viteză ameţitoare. Undeva, în faţă, poate două ore, ar trebui să fie Leverkusen, apoi Duisburg, Dortmund, Düsseldorf, bazinul Ruhr-ului, şi peste alte neştiute ore, orăşelul lui Eduard.

Ajungem la cinci dimineaţa în Bad Bentheim. O oră tot bântuim pe străzile oraşului, până găsim casa doctorului Eduard Cunie, şi alt timp aşteptăm în maşini să se scoale. Aţipim şi ne scoate din amorţeală o bătaie în geam. Ce, mă, aţi adormit? Între bordura trotuarului şi casa doctorului, o peluză de zece metri, iar camioanele nu se integrează nicicum peisajului. Unul din şoferi dă să încuie maşina. Eduard râde. Cine dracu’ crezi că ţi-ar fura-o?! Merge în faţă cu pasul lui inegal, noi tragem sacoşele după noi. Dincolo de uşă ne întâmpină doi câini uriaşi, un Saint Bernard şi încă o rasă necunoscută. Hai, hai, că ăştia sunt câini cu şcoală, ne încurajează el. Dacă aveţi pălincă, să no scoateţi, că până deseară nevastă-mea o topeşte. Omidă luase câteva sticle de la socrii lui din Bihor.

Îl urmăm la demisol, unde întrezărim, cu ochii cârpiţi de somn, trei dormitoare, duşul şi closetul. Dormiserăm foarte puţin şi cu rândul, în cabinele celor două camioane Roman, pe pătuţurile scurte din spatele şoferilor. Ne spălăm sumar, aşa cum ne sfătuise, şi urcăm să luăm micul dejun împreună cu el şi Brigitte. Brigitte, soţia şi asistenta lui Eduard la cabinetul privat de obstetrică-ginecologie, se mişcă vioaie, râde şi vorbeşte întruna, Dumnezeu ştie ce. Noi tăcem stânjeniţi. Nu au copii, doar cei doi câini. Şi nemţoaicele vorbesc mult, nu numai româncele, spune doctorul. Cât o să ne coste anvelopele? îl întreb. Mai nimic, interesul lor este să elibereze locul de gunoaie. Poate o jumătate de marcă bucata. Trebuie numai ca, după ce alegeţi ce încărcaţi, să le stivuiţi la loc pe cele rămase, să nu le lăsaţi împrăştiate, că nemţii sunt foarte riguroşi. Primele semne ale rigorii şi disciplinei nemţeşti le văzuserăm de când intraserăm pe drumurile Germaniei. De unde încărcăm? Din Nordhorn, cam la douăzeci de kilometri de aici. O să vin pe la două să vă duc cu camioanele acolo. Vă las acolo şi vin să vă iau seara.

Familia Cunie pleacă la slujbă, noi coborâm la demisol. Lenjeria paturilor, curată şi mirosind a proaspăt, ne mână spre duş. Omidă adoarme instantaneu lângă mine, pe mine nu mă ia somnul. Din cele două camere se aud sforăituri care-mi amintesc de motoarele celor două camioane. Poate că şoferii deveniseră motoare şi visează că merg pe autostrăzile Germaniei. Pe la unu jumate ne trezeşte Eduard. Ne spune că plouă şi că ar trebui să avem nişte treninguri. Aveam.

Pe deasupra unui gard înalt din tablă ondulată, văd, înainte să ajungem, nişte vârfuri întunecate. Omidă văzuse şi el, că întinde o mână şi-l priveşte pe Eduard. Eduard dă din cap. În spatele Volvo-ului veneau cele două camioane. Intrăm întro curte betonată, de o jumătate de hectar. Pe o latură a dreptunghiului erau garaje şi ateliere auto, în curte, grămezi imense de anvelope. Privim fascinaţi bogăţia ce ne aştepta. Dintr-un birou iese cineva şi vorbeşte cu doctorul, care tot dă din cap, apoi ne spune unde să tragem camioanele. Începeţi cu grămada asta, apoi treceţi la celelalte. Neamţul care ieşise din birou continuă să ne privească de sub o streaşină. Plouă şi e rece. Transportul ăsta nu te costă nimic, celelalte, dacă mai vii, o marcă bucata, dacă le alegi, sau o jumătate de marcă, la grămadă. Mă întorc pe la opt şi vă iau. Tragem maşinile unde ni s-a spus şi ne apucăm de treabă. Sortăm doar anvelopele care se potrivesc Daciilor noastre. Dantura cauciucurilor pare intactă, puţin rulate. Ăştia sunt nebuni, rosteşte Omidă primele cuvinte, le aruncă de noi. Ne căţărăm pe primul deal de anvelope. Ploaia rece de toamnă tot curge din cer. Nemţii ies din garaje şi ateliere şi ne privesc. Cel de la birou nu se mişcase de sub streaşină decât câteva minute, după care revenise cu o ceaşcă în mâini. Muncim ca nişte roboţi. Apa tot curge peste noi, îngreunând treningurile, aşa că le dăm jos şi rămânem în chiloţi. Din garaje şi din ateliere ies nemţii, unul după altul, şi ne urmăresc cu ceşti aburinde în mâini. Eu şi Omidă sortăm, doi şoferi cară, ceilalţi doi le aranjează în primul camion. Nu mai simţim ploaia rece care tot cade. De sub streşini se desprind doi nemţi, unul cu un termos, altul cu o tavă cu şase ceşti. Vin zâmbind. Cel cu termosul toarnă ceai în ceşti. Gut! Sehr gut! ne spune admirativ. Sie sind nicht zigeuner. Înţelegem că nu suntem ţigani. Dăm din cap, sorbim câteva guri şi ne continuăm munca. Se înserează şi nemţii aprind reflectoarele. Rămân nemişcaţi sub streşini, parcă sunt la un spectacol. Pe la opt, când vine Eduard, încărcasem un camion. Se duce la nemţii lui care îi vorbesc tare şi tot arată spre noi. Mă apropii şi eu şi spun că mâine vom încărca al doilea camion şi vom lăsa totul în ordine acolo. Eduard îmi spune că i-am impresionat pe nemţi. Cel de la birou îmi întinde mâna, alţii aduc prosoape încălzite. Începem să tremurăm. Luăm treningurile îmbibate de apă şi ne înghesuim în maşina lui Edi, înveliţi doar cu prosoapele oferite de nemţi. Le vom înapoia mâine. Suntem şase oameni care nu-şi pot reprima clănţănitul dinţilor. Aveţi pălincă la voi? Avem, clănţăne Omidă.

Intrăm sub duşurile fierbinţi, apoi Brigitte ne dă câte o aspirină. Omidă scoate sticlele de pălincă şi gâlgâim prelung. Eduard rade două pahare, Brigitte trei. Începem să ne încălzim. Golim un litru jumate de pălincă şi ne amintim că n-am mâncat nimic de la micul dejun. Brigitte pune masa. Eduard tot vorbeşte despre noua lui casă, ridicată la roşu, pe care flutură steagul Germaniei şi tricolorul românesc. Îl ia flama, pe Brigitte o luase înaintea lui. Ni se mai aduce un rând de pături şi ne culcăm, dimineaţă la şase trebuie să fim în picioare.

A doua zi nu mai plouă, dar este vreme mohorâtă. Pe la prânz umplem al doilea camion şi încă trei ore sortăm anvelope de camion, pe care le stivuim separat, pentru transportul următor. Nemţii ne aduc sendvişuri şi ceai fierbinte. Noi le oferim o sticlă de pălincă. Gut! Sehr gut! Pe la aceeaşi oră ca ieri, cauciucurile împrăştiate sunt la locul lor, de parcă nu s-a umblat niciodată la imensele grămezi. Nici mai mici nu păreau să fie. Avem în camioane o mie şase sute de anvelope şi estimez un câştig foarte bun. Ne despărţim de nemţii de la ateliere, noi mulţumiţi, ei încântaţi de spectacolul urmărit timp de două zile. Urmează să ne vedem peste o săptămână, cel mult zece zile. Întorşi acasă la Eduard, Brigitte ne întreabă de pălincă. Omidă mai scoate trei sticle, din care se bea una, celelalte două rămânând familiei Cunie, alături de câteva produse de artizanat românesc.

Dimineaţa zilei următoare, la ora opt, suntem la biroul vamal din Nordhorn. O verificare sumară şi plecăm iar la drum. Motoarele tuşesc, scot nori de fum, mai groşi ca la venire. Şi mai plătesc o amendă de cincizeci de mărci. Anvelope, Friţ, îţi rânim grajdul, izbucneşte Omidă. Nein, Friţ, Otto, îl corectează poliţistul, ich Otto, se bate cu un deget în piept. Zahlen! cere Otto banii de amendă. Ne târâm cu patruzeci şi cinci de kilometri pe oră. Şoferii opresc, din când în când, să completeze uleiul şi să alimenteze. Dorm cu rândul, noi picotim pe scaunele din dreapta, eu în camionul din faţă, Omidă în următorul. Fumul invadează cabinele. Mergem cu câte un geam coborât. Zoll! Passau. Suntem negri de fum. Facem un duş în vamă. Vameşul, care-mi studiază paşaportul de serviciu, mă întreabă dacă chiar sunt ziarist. Sau aşa cred eu că mă întreabă. Dau din cap, el rămâne tot nedumerit. Ce să caute un ziarist într-un camion cu anvelope vechi?! Omidă i-o taie scurt: Hai, tată, că mă grăbesc, mai am o mie cinci sute de kilometri până acasă. ’Ra-ţi-ai dracu’ cu ţara voastră! Apoi, dus pe gânduri: Băi, ce ţară au! Parcă eşti pe altă planetă.

Ne tot târâm spre est, înghiţind fum şi asurziţi de motoare. Dincolo de lizierele ce mărgineau autostrada spre Linz, pământul e parcelat şi arat. Undeva, în stânga, în depărtare, se vede o mănăstire pe care nu ştiu de ce o asociez cu cea din Melk, mănăstirea dintr-un roman al lui Umberto Eco. Nu ştiu de ce, dar romanul lui Eco începe să reînvie în mintea mea obosită. De-o jumătate de an nu mai citisem o carte. Înainte să ocolim Viena, oprim să încălzim iar conserve şi să ne odihnim cât se răcesc motoarele. Autoturisme şi camioane puternice se duc pe lângă parcare ca un fluviu neîntrerupt, altele se întorc pe celălalt sens. Veceul parcării nu are duşuri. Picioarele ne fierb într-un lichid urât mirositor. De treizeci de ore tot mergem. Ne vârâm picioarele în chiuvetele veceului şi spălăm şosetele pe care le punem la uscat pe motoarele dintre scaune. Mă scot din minţi nemţii şi austriecii ăştia, nu mai suport atâta ordine, izbucneşte Omidă. Dacă m-aş întinde pe o bancă ar veni poliţia să mă amendeze. Nu ne-a amendat acolo, ci la ieşirea de pe centura Vienei, când un motor s-a oprit şi am blocat prima bandă. Două sute de şilingi! Abia ne târâm până într-un refugiu, unde rămânem până dimineaţa următoare. Şoferii şi Omidă muncesc toată noaptea la lumina lanternelor, schimbă bujii, filtrul de motorină, un condensator, aerisesc radiatorul. Eu ţin lanterna şi le aduc sculele. Plecăm la drum în răsăritul soarelui.

Pâcla dispăruse şi un soare gălbui se ridica pe cer. Nickelsdorf! Zoll! Prin Ungaria camioanele merg mai bine, parcă simţind că ne apropiem de casă. Dincolo de Budapesta mâncăm la restaurantul unui popas. N-am mai fost la closet de două zile, bombăne un şofer, care cere mai mult sos. Peisajul se schimbă vizibil, Germania şi Austria au rămas departe. Stăm o jumătate de noapte în vama românească şi altă jumătate de noapte pe Piatra Craiului, într-o pantă, unde motoarele amuţesc. Opresc alte camioane, asemenea celor oprite, şi ne ajută să plecăm pe la prânz. Ajutorul celorlalţi şoferi mă costă cât o amendă în Germania, plus două relee şi trei găleţi de ulei. Noaptea următoare ajungem la Râmnic şi descărcăm la periferia oraşului, la Troianu, unde închiriasem un petic de pământ şi angajasem un paznic. Anunţul dat în ziar produsese efecte, că un camion se vinde fără să mai descărcăm, al doilea rămâne încuiat până ziua următoare. Câte zile şi nopţi trecuseră? Le pierdusem şirul.

Ajung acasă ca un lunatic, dar nu rezist dorinţei copiilor să le povestesc pe unde am colindat şi ce am văzut. Vorbesc, dar parcă altcineva vorbeşte în locul meu. Capul îmi tot pică pe masă. Elena mă ajută să mă dezbrac şi uit totul când iau contact cu patul, nu înainte de a-i spune să ascundă undeva sacoşa cu bani.

În timpul nopţii, am o frântură de vis cu tata care făcea gropi. Făcea gropi şi râdea. Mama era întoarsă cu spatele şi nu-i puteam vedea faţa. Iau visul ca pe un semn rău şi, după ce vând anvelopele din al doilea camion, plec la Orleşti. Mamă, nu team mai văzut de un car de vreme, mă întâmpină cu braţele deschise. Unde este tata? o întreb. Face un semn spre luncă. Nu l-a părăsit gândul să pună vie, îmi spune. Tu pe unde mai umbli? Ieri am venit din Germania. O las mirată şi ies pe poarta de la grădină, pe unde intram când veneam în vacanţe, sau la sfârşit de săptămână, de la liceu. Îmi amintesc de via lăuză, de după cules, când mă întindeam pe troscotul încă verde de pe potecă şi mă podideau lacrimile de o nostalgie neştiută, când stoluri de grauri se lăsau peste vie într-un zgomot de pânză ruptă. Tata, într-adevăr, făcea gropi cu încă doi oameni, mânuind nişte târnăcoape mari, apoi ajustau gropile cu hârleţul. Nu se opreşte din muncă nici când îl salut. Ceilalţi doi fac o pauză şi se proptesc în cozile târnăcoapelor. Aştept să mă bage în seamă, timp în care încerc să evaluez suprafaţa cu gropi. Poate un sfert de hectar. Mai trăieşti, mă? îl aud întrun târziu. Câtă vie ai de gând să pui? îl întreb, fără să-i răspund, mă vedea doar. Întrebarea asta o punea tata când mă întorceam acasă după multă vreme. Cât am avut, îmi răspunde dând cu târnăcopul şi icnind. V-au reîmproprietărit? îi întreb. Ba, răspund cei doi. Ce zici, bă? întreabă tata, care se vede treaba că începe să surzească. Repet întrebarea. Dar n-o să aştept până-mi dau ei pământul înapoi, zice şi tata. Ăştia sunt nişte golani, mai zice. Haideţi, bă, puneţi mâna pe târnăcoape că ne prinde noaptea, strigă tata la cei doi. Tu du-te de te schimbă şi vino să mă înlocuieşti, mai am ceva de făcut pe bătătură.

Mă schimb, caut nişte cizme şi mă întorc în vie. Memoria mă cheamă iar în alte timpuri, când îngropam via de acasă, pe vremea liceului, şi de sus nu contenea ploaia, hainele se împovărau de apă, iar sapele se încărcau de pământ ud. Eu, mama şi taicu Florea, cel dus ca şi maica Viena, apoi venea tata de pe unde era plecat cu serviciul. Munceam tăcuţi şi icneam sub ploaia de toamnă, mama cu o broboadă prinsă în jurul capului, noi cu căciuli pe cap, maica Viena la bucătărie. Când venea de unde era plecat, tata răscolea pământul ca o maşină. Dau cu târnăcopul şi icnesc, gropi din metru în metru. Cei doi icnesc în dreapta mea, ceva mai în spate, urmând sforile întinse în faţă. Nu plouase, pământul era tare. Când se lasă înserarea, devreme, ca în fiecare toamnă, vine tata. A cui e maşina de la poartă? A mea. Dă din cap, nevenindu-i să creadă. Ai furat-o? mă încearcă. Nu, am cumpărat-o. Vorbeşte, bă, mai tare, se răsteşte tata. Cei doi devin atenţi şi se opresc din muncă. Ce maşină? întreabă unul dintre ei. Un BMW, îi răspund. Asta ce maşină e? Nemţească, mai zic şi dau cu târnăcopul. Mi-a zis mă-ta că ai fost în Germania, zice tata. Îhî, îi răspund. Păi la ce? Cu afaceri. I-auzi, bă! Bă, puţă, tu vorbeşti din cărţi? Nu, chiar am fost, o să-ţi povestesc altă dată. Şi plec iar poimâine, vorbesc eu mai tare.

Mâncăm. Tata plăteşte oamenii şi-i conducem la poartă. La poartă, ce doi dau ocol maşinii luminate de becul din stâlp, privind-o cu luare aminte. Da, vopseaua era parcă fosforescentă. Vine şi nea Chimu, şi Lică Hodâc. Bă, asta e mai frumoasă ca bicicleta mea, zice Hodâc. Care bicicletă? îl întreabă Chimu. Aia pe care o tot visez, îi zice Lică. O ţigară ai? mă întreabă. Îi dau un pachet. Tata mă priveşte pieziş. Două ţigări îi ajung, îmi spune. Îi dau tot pachetul, apoi descui maşina şi-i fac semn tatii să intre. Se uită atent înăuntru, luând seama, apoi se aşază pe scaunul din faţa volanului. Dau o jumătate de cheie şi la bord se aprind câteva zeci de beculeţe. Mama priveşte şi ea pe geamul din dreapta, cu mâna streaşină la ochi. Gheorghe, parcă eşti în carlingă, zice Lică Hodâc. De când n-ai mai fost, Hodâc, cu avionul? întreabă tata. De azi noapte, Gheorghe. Eu noaptea visez că zbor. Ţi se apropie, Lică, îi aruncă Chimu. Bă, îşi aprinde Lică o ţigară, cu asta nu ţi-e ruşine nici pe lumea ailaltă. Aprind farurile şi luminile despică întunericul până departe, aproape de poarta lui Aurel Pălău, unde se ţineau furcăriile cu vreo douăzeci şi patru de ani în urmă şi unde moş Niculaie spunea povestea lui Nae Murgu, vestitul hoţ. Ce spuneam eu, trage Lică din ţigară, o fi întuneric pe lumea ailaltă, dar cu asta nu te rătăceşti. Bă, ai dracu’ nemţi, se minunează tata şi coboară din maşină. Naţia dracu’, bă, băiete... Dimineaţă, la şapte, să fiţi în bătătură, le spune celor doi. O îmbrăţişez pe mama, care oftează adânc: Dumnezeu să te ajute... Tatii îi strecor un plic în mână. Ce e ăsta? Sunt bani ca să-ţi faci muncile. Nu e rău, din via pe care o pun în toamna asta, o să bei vin până la adânci bătrâneţi, când eu n-o să mai fiu pe pământul ăsta... Împlinise şaizeci şi şapte de ani în acea vară. Un om mai temeinic şi mai hotărât în viaţă nu mi-a fost dat să cunosc. Hai, du-te, îmi întinde mâna aspră, dacă zici că trebuie să pleci iar în Germania. Şi vezi cum umbli... Mă duc să dau nutreţ la văcuţă, că am şi uitat de ea, săraca.

(Fragment din romanul Nu te opri, nu te întoarce, volumul II)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara