Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
O certitudine: poezia lui Emilian Pal de Răzvan Voncu

Emilian Pal, Dumnezeu ne iubeşte în Braille, Editura Cetatea Nouă, Roman, 2016, 78 pag.

Un adevăr de când lumea al literaturii este că al doilea volum e mai dificil şi mai important decât primul. Mai ales când primul a fost premiat, multiplu nominalizat şi s-a bucurat de o receptare favorabilă, următorul este aşteptat cu un interes care, adesea, poate chiar decide cariera autorului.

Dumnezeu ne iubeşte în Braille, cel de-al doilea volum al lui Emilian Pal, se află în această situaţie, aprioric ingrată. În loc de a fi judecat în sine, el va fi citit, inevitabil, în funcţie de Fortral, volumul care a câştigat Premiul pentru Debut în poezie „Traian T. Coşovei” şi a fost nominalizat atât la Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor, cât şi la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus primum.

E o situaţie aşa-zicând obiectivă, de care probabil că poetul a fost conştient, întrucât, inteligent şi stăpân pe instrumentele sale, nu a încercat nici să schimbe violent formula primului volum (cum fac poeţii nesiguri pe ei), nici să o reproducă întocmai (cum fac poeţii fără anvergură). Dumnezeu ne iubeşte în Braille are şi suficientă miză, distinctă de cea din Fortral, şi multe insule de poezie adevărată. Emilian Pal are, dintru început, talentul preţios de a slaloma uşor, neostentativ, între cotidian şi metafizic sau între autobiografic şi livresc: „eu aş încerca să-ţi răspund dar cuvintele mi-ar rămâne în gât/ ca o bucată de măr/ cunoscuţii s-ar grăbi să-mi facă o recenzie generoasă/ apoi m-ar pune într-un sicriu de cleştar/ până când va da peste mine/ o femeie împiedicată/ la o lansare de carte”. Îmi place şi că livrescul nu e deloc preţios, nici cotidianul, mizerabilist, poetul fiind un excelent pictor al unor emoţii ce se desprind pe neaşteptate dintr-un act banal: „de fiecare dată când îmi propun să fumez mai puţin/ se întâmplă ceva ce mă face/ să-mi toc degetele ca pe mahorcă/ să fumez ceea ce scriu până adorm cu un text magistral în colţul gurii/ camera începe să ardă mocnit iar spre dimineaţă/ când apar năduşiţi salvatorii/ din mine nu mai rămân decât/ acte de stare civilă topite”.

Din păcate, ceea ce strică în acest al doilea volum este tendinţa irepresibilă de a „vâna” cu orice preţ versul memorabil. Mai ales că acesta vine rareori, iar în locul lui se iţeşte prea adesea clişeul. Un poem bine construit în prima sa jumătate, cum este sainsbury’s, de pildă, este mult diminuat de versuri „tari” şi, vai!, bine tocite: „şi mă cuprinde un dor de oameni/ ca atunci când bei fără- ncetare trei zile cu toate că ştii/ că trezirea va fi mai cruntă decât orice titlu executoriu/ mi-aş petrece tot restul zilelor făcând fapte bune/ cu speranţa stupidă că se va alege un papă/ care va spune că şi cei mărunţi sunt demni de cinstea altarelor”. Când, în spatele tabloului cotidian şi a stării de râsu’plânsu’ – pe care Emilian Pal o exploatează cu multă fineţe – se ascunde un subtext metafizic sau religios, clişeul şi formulările apodictice, „definitive”, nu fac bine. Creaţii remarcabile, la care alţi poeţi tineri nici nu visează, cum este confesional, sunt scufundate între poezii prea puţin decantate, în care autorul „rezolvă” incompleta cristalizare a discursului prin asemenea versuri care, aspirând să taie nodul gordian, nu fac decât să coboare, din cauza banalităţii clişeului, viziunea (mă gândesc aici, bunăoară, la seriile scrisori din ţara lui oriunde 1 şi 2, respectiv, ce-aş vrea să fiu când voi creşte mare, ce-aş vrea să mai fiu când voi creşte mare). În general, lui Emilian Pal îi stă bine când dialoghează nemijlocit cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu, şi mai puţin bine când, din timiditate poetică sau din teama că nu este auzit, îngroaşă tuşele. Cu atât mai mult, cu cât nici nu e, de fapt, un poet dintre cei care se simt bine doar când calcă pe acoperişuri de tablă.

Nu mai insist asupra acestor deficienţe, deoarece, după două volume, e indubitabil că avem în Emilian Pal un poet adevărat, neprefăcut, şi care, lucru rar în poezia nouă, merge pe un drum al său. Poate că tocmai siguranţa cu care scrie l-a făcut să cadă în capcana unor formulări „apăsate”, neconvingătoare, din cauză că nu se potrivesc cu fineţea şi acuitatea poeziei sale.

Să nu fiu înţeles greşit: Dumnezeu ne iubeşte în Braille nu este un volum rău. Însă, fără să fie acea confirmare „irevocabilă” pe care, poate, o aşteptam, el este ceva mai mult decât atât. Şi anume, dovada că Fortral nu a fost nicidecum o întâmplare.

Aştept cu interes volumul următor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara