Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O Cenuşăreasă în comunism de Gabriela Gheorghişor

Gabriela Adameşteanu,
Drumul egal al fiecărei zile,
ediţia a VI-a, definitivă, Iaşi, Editura Polirom, 2015, 363 pag.

Drumul egal al fiecărei zile, distins, la apariţie, cu cele mai importante premii din România (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, 1976; Premiul Academiei, 1976), tradus, după ’89, şi în alte limbi şi nominalizat la Premiul „Jean Monnet“ pentru literatură europeană (2010), a ajuns la a VI-a ediţie românească, definitivă, în Seria de autor de la Polirom, dedicată Gabrielei Adameşteanu.

Într-o pagină de gardă se precizează că această ediţie este cea mai apropiată de versiunea originală, conţinând însă şi pasajele cenzurate în 1975, dar şi un fragment de legătură cu Provizorat (2010), pentru a face mai evident firul continuităţii. Ar fi fost interesant de ştiut şi tirajul actual, dat fiind că a doua reeditare, din 1978, la Editura Eminescu, în colecţia „Romanul de dragoste”, a avut 50 000 de exemplare.

În cei douăzeci şi cinci de ani de la Revoluţie, numărul naraţiunilor despre viaţa în totalitarism a crescut, dar absenţa cenzurii şi a autocenzurii nu a avut, în toate cazurile, efect literar benefic. Sporul de libertate nu ţine loc de talent sau de inteligenţă artistică. Drumul egal al fiecărei zile, un roman de debut de o uimitoare maturitate, îşi păstrează şi azi obrazul tineresc, fără riduri. Dosarul critic de la sfârşitul cărţii stă mărturie pentru receptarea pozitivă, favorabilă, ante şi postdecembristă (inclusiv cea străină). S-a vorbit despre Bildungsroman, roman al unei educaţii sentimentale, cronică a unui oraş de provincie şi a căminului studenţesc, frescă a cotidianului comunist, hiperrealism nemilos şi analiză sufletească, luciditate şi senzorialitate (după modelul Hortensia Papadat-Bengescu), personaj stendhalian cu aspiraţii de parvenire sau doar o tânără cu nevoi omeneşti, prea omeneşti. Diversitatea aspectelor semnalate şi a opiniilor critice (uneori contradictorii) nu face decât să accentueze complexitatea romanului (care, în ciuda povestirii retrospectivautoscopice, are vădite valenţe cinematografice) şi a eroinei sale. Vica Delcă din Dimineaţă pierdută (al cărei limbaj este exersat în Drumul egal al fiecărei zile prin gura Zoicăi, sora bunicii Letiţia, sau a Niculinei, femeia de serviciu) a eclipsat-o întrucâtva, prin duhul pitoresc al mahalalei, pe Letiţia Branea. Numai că Letiţia Branea este unul dintre cele mai fascinante personaje feminine din literatura română. Cu un tată absent (arestat din motive politice), Letiţia creşte împreună cu mama şi cu unchiul său Ion, într-o încăpere înghesuită, şi aceea închiriată. Mama este o femeie posomorâtă şi apăsată de griji, trebăluind în bucătărie sau tricotând, unchiul Ion devine un substitut de tată, de o „prudenţă temătoare” (fiindcă avea „bube în cap”, de simpatizant legionar, scos cândva de la catedră), care îşi petrece timpul la o măsuţă de studiu, cu fişele de lectură şi manuscrisele lui. Monotonia acestei convieţuiri dificile (augmentate de certurile cu noul proprietar) se sparge uneori prin vizitele lui Biţă, fratele mai tânăr al mamei, un bucureştean dezinvolt şi indolent, apoi, odată cu adolescenţa Letiţiei, prin plimbările pe Strada Mare, înviorate de speranţa întâlnirii unui băiat, Mihai. Existenţa mizeră, agravată de lipsa intimităţii, se prelungeşte însă şi după ce Letiţia ajunge la facultate la Bucureşti (graţie relaxării sistemului, şi nesperat, având în vedere „dosarul” tatălui). O altă rutină, dominată de obsesia fetelor de a se mărita şi de a prinde o repartiţie bună. Pentru Letiţia – o altă aşteptare a ceva „deosebit”. Idila nevinovată cu Mihai, studenţia în Capitală, moartea neaşteptată a unchiului Ion, reîntoarcerea acasă a tatălui sunt, în fond, tot atâtea evenimente deosebite, dar, pentru Letiţia, viaţa adevărată este (şi va fi, dacă ne gândim la urmarea din Provizorat) mereu „în altă parte”, cum suna titlul unui celebru roman al lui Kundera. Promisiunea acestei vieţi se încarnează acum în asistentul universitar şi tânărul cercetător Petru Arcan (fost elev al unchiului Ion). Cucerit, la finalul (deschis al) romanului, după cedările umilitoare ale Letiţiei, transformate ulterior în tăceri demne şi îndârjite.

Letiţia Branea este o fiinţă bovarică, fără să fie o provincială mediocră. Complexele şi timorarea vin din condiţia social-financiară modestă, din senzaţia de „vină”, moştenită prin „păcatele” politice ale familiei, din spaima de eşec şi ratare, al căror exponent este unchiul Ion. Din proiecţia unei vieţi dezirabile nu lipseşte mitul romantic al bărbatului ca „erou salvator” (de la prinţul din basme până la avatarii moderni din filme). De aceea, Letiţia nu este un Julien Sorel feminin, ci o Cenuşăreasă care vede în Petru Arcan prinţul visat (că acesta nu va fi decât un broscoi arivist, carierist, aşa cum se insinuează deja din bârfele unor colegi, este o altă poveste, a Provizoratului). Naivitatea şi inocenţa ei amintesc cumva de Teresa din Imposibila uşurătate a fiinţei. Dar Letiţia nu este doar o feminitate „aeriană”, plutind pe deasupra realităţii cotidiene. Tocmai amestecul de visătorie „autistă” şi de cerebralitate analitică face din ea un personaj original. Tot de aici rezultă şi dedublarea, neputinţa trăirii pure, fără ispita privirii în „oglindă”. Drumul căutării de sine este unul al privirilor în oglindă: nu numai concret, în geamuri, vitrine, oglinzi, ci şi simbolicopsihologic: toate celelalte personaje, membrii familiei, colegele, devin „oglinzile” Letiţiei (în care se uită şi nu-i place să se recunoască), cronotopul însuşi al acestei naraţiuni reprezintă o oglindă a stărilor sufleteşti ale Letiţiei (Andreea Răsuceanu observa undeva că „oraşul joacă rolul de receptacul al emoţiilor umane”). Construcţia identităţii are la bază tensiunea dintre identificare şi delimitare, dintre intrarea în „rolurile” cunoscute şi adevărurile intime. Când nu-şi caută reflexia în ceilalţi, Letiţia are la îndemână propria conştiinţă, un ecran în care se priveşte ca la cinematograf: „sub ochii uşuraţi şi compătimitori ai fetelor, m-am desprins de mine şi am urcat în rolul aşteptat, cu bănuiala sau începutul unei dureri pe care mi-o urmăream singură, silindu-mă s-o duc aşa cum citisem şi văzusem la cinema”; „Nu mă recunoşteam în numele cu care mă strigau, aşa cum nu mă recunoşteam în corpul meu. «Ce idee să-mi spună aşa», îmi ziceam şi tresăream, zărindu-mă în oglinda coşcovită din bucătărie. Aburul care o înceţoşa mereu îi rosese pe margini ruginite înflorituri, dar lumina ei nesigură ajungea ca să-mi întoarcă chipul meu vechi şi atunci mă îndepărtam, iritată. Tot timpul filmului, cât plânsesem, lăsând lacrimile să-mi alunece frumos şi trist pe obraji, faţa actriţei se lipise de-a mea şi-o păstrasem şi după ce se aprinsese lumina. (…) Dintotdeauna ştiusem să surâd ca ea, descopeream acum cu un triumf îngândurat, şi, fără să văd nimic, mă uitam la o cişmea îngrădită de scânduri verzi, care curgea, uitată, într-o curte pustie. Înfundate în buzunarele roase ale paltonului, mâinile mele fragile şi lungi, cu brăţări grele la încheieturi, netezeau la nesfârşit umerii hainei lui, într-o sărutare fără sfârşit, filmată cu insistenţă.”; „îmi venea să muşc perna, aşa citisem că se face...”; „O luam de la capăt, încercam iar să potrivesc apa, fiecare gest al meu se silea să-l urmeze pe al lor, socotit şi străin. Din când în când doar, mi se părea că mai rămăsesem în afară, undeva, şi de-acolo mă uit, cu aceeaşi curiozitate sătulă, la ele ca şi la mine.”; „O lumină imensă sub care stăteam amândoi, cu servietele în mână, aşa cum ieşiserăm de la şcoală. Mă vedeam ca şi când m-ar vedea altcineva, ca şi când nu eram eu cea care-mi reaminteam. M-am aplecat spre puţul american, îngust şi adânc, din care a bufnit spre mine răcoarea şi mi-am căutat acolo umerii ascuţiţi, ieşind prin stofa decolorată a uniformei prea lungi, şi capul cu părul tuns scurt, ciufulit, aşa cum rămăsese după ce-mi smulsesem, când ieşisem din clasă, panglica albă.”. Excesul lucidităţii, dedublarea îşi ating maximul de gheaţă în scena deflorării: „îmi părăsisem cu ostentaţie trupul străin; fără convingere, mişcările mele se sileau mai departe să le urmeze pe ale lui, eram sigură însă că mai rămăsesem undeva, în afară, şi de-acolo mă uit, cu aceeaşi curiozitate sătulă, la el, ca şi la mine”. Spiritul curios să (se) vadă, să înregistreze, să disece existentul anulează temporar voluptatea, plăcerea senzualităţii şi, până la urmă, feminitatea. „Îngroparea făpturii neajutorate” va fi însă doar o iluzie. Una în plus. O va dovedi, în Provizorat, speranţa reînnoită a salvării, a accederii la viaţa adevărată, prin relaţia de dragoste cu Sorin. Educaţia sentimentală (şi politică) va continua, eşecul amoros se va repeta.

În fapt, Drumul egal al fiecărei zile este, pe lângă „epopeea” cotidianului în comunism, o poveste despre condiţia feminină şi încercarea depăşirii ei. Cu o victorie aparentă, la căderea cortinei, dar dincolo de care pândeşte recăderea în feminitate. Este o carte scrisă cu naturaleţe, tulburătoare prin problematica social-politică şi psihologică, prima piatră de temelie la castelul livresc al Gabrielei Adameşteanu, o mare prozatoare a epocii noastre.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara