Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O carte solară de Gabriela Gheorghişor

Radu Sergiu Ruba, O vară ce nu mai apune, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 260 pag.

Radu Sergiu Ruba a debutat ca poet, cu volumul Spontaneitatea înţeleasă, în 1983, dar ulterior a publicat şi proză (Contrabanda memoriei – povestiri, Demonul confesiunii – roman).

A tradus din Michel Tournier şi din Gilles Lipovetsky. A fost membru al Cenaclului Universitas. În memoria nouăzeciştilor se mai păstrează şi azi o seară în care, întrerupându-se lumina (întrucât se depăşise programul), Radu Sergiu Ruba, nestingherit, a continuat să-şi citească poemele în braille. A fost o mică victorie, întâmplătoare, împotriva absurdului cotidian din anii ceauşismului, elogiată prin aplauzele colegilor.

O vară ce nu mai apune este un roman autobiografic. Naraţiunea nu urmăreşte, cronologic, firul vieţii, precum într-o simplă autobiografie. Autorul selectează din propria istorie şi din cea a familiei sale numai ce i se pare interesant ori semnificativ pentru cartea de faţă, dedicată unei teme sensibile: „lipsa vederii ca experienţă trăită“. În Cuvânt înainte (Maşina de citit) ne familiarizează cu tehnicile de scriere şi de citire ale nevăzătorilor, aceştia fiind încă, la noi, pradă unor prejudecăţi şi unor etichete reducţioniste. Radu Sergiu Ruba şi-a pierdut vederea complet pe la unsprezece ani. „Am descoperit că orbesc încetul cu încetul, aşa că n-a existat un moment anume. A venit treptat, ca un amurg de vară“ – mărturisea Borges. Imaginea amurgului de vară revine şi la scriitorul român, a cărui retină a captat, pentru ultima oară, în 1965, la Eforie Sud, razele soarelui: „Sub pleoape însă, aceeaşi inundaţie, o amurgire fără sfârşit. Era mijloc de noiembrie şi vara din ochiul meu ciudat şi invizibil, ascuns, nu dispăruse. (…) Spre iarnă, mă dumirisem: vederea se ascunsese, plecase de tot. În schimb, rămăsese undeva în mine, nu-mi dădeam seama unde, vara aceea în nesfârşită scăpătare, străpunsă uneori de tăişul razei de la marginea mării, ultimul fulger care-mi trecuse pe dinainte, târând cu el întreaga lume. Căci, de atunci încoace, totul a fost să fie închipuire“. Astfel se explică metafora din titlul volumului, prin persistenţa amintirii acestui moment crucial, dar şi ca reformulare personală a ceea ce Borges, tot el, numea „ceaţă luminoasă“ a orbilor. Pentru a fi mai bine înţeles, Radu Sergiu Ruba compară fenomenul reminiscenţei solare cu „lucirea stelelor expirate demult pe marginile galaxiei“, lumina din memoria orbilor (foşti văzători) semănând cu „lumina fosilă a unui fost astru“, iar în termeni poetici eminescieni, cu „Icoana stelei ce-a murit“.

Copilăria reprezintă, în genere, vârsta de aur a omului, asociată cu mitul paradisului pierdut. La Radu Sergiu Ruba, izgonirea din rai coincide cu decesul celui de-al doilea ochi, întrucât „nu există paradis în absenţa luminii“. De aceea, O vară ce nu mai apune este, de fapt, transpunerea în scris a unui alt mit, complementar, compensativ, acela al eternei reîntoarceri (anamnetic-imaginare) în lumea copilăriei. Dincolo de structura imediat vizibilă (mai multe capitole şi un epilog), volumul are o compoziţie solară. Amintirile din copilărie alcătuiesc discul ori sfera din care pleacă razele narative (evenimente şi întâmplări de la alte vârste, istorii de arhivă sau auzite, preluate de la cunoscuţi). Odată ce o rază a fost răsfirată, povestitorul se reîntoarce în centrul (re)generator al astrului, inima luminoasă a memoriei sale: copilăria. Acest du-te-vino, cel puţin în imaginaţia mea, organizează materia epică în formă de soare. Sunt evocate figuri ale unor prieteni de joacă, ale părinţilor, bunicilor şi chiar a unei străbunici, ale unor săteni din Răteşti şi Pişcari (locurile de baştină ale tatălui şi mamei), de pildă, bătrânul Weisz şi cartea lui misterioasă, apoi atmosfera din zona multietnică a Sătmarului, la care se adaugă relatări la mâna a doua, informaţii documentare şi legende despre luptătorii anticomunişti din munţi (Alexandru Soponaru, Vasile Blidaru), despre şvabii care colonizaseră ţinutul în secolul al XVIIIlea, despre cetatea Ardud (unde s-a născut scriitorul), despre suferinţele evreilor sub regimul lui Horthy ş.a.

Un personaj cu rol modelator important este străbunica pe linie maternă: „Târziu am înţeles pe deplin că tot ce am izbutit eu în viaţă cu meseriile pe care le-am deprins în virtutea unor chemări adevărate, a unor pasiuni, le datorez mamei Floarea. Ba mi-a mai transmis şi darul acelor îndeletniciri: uşurinţa de a învăţa şi a vorbi limbi străine, plăcerea conversaţiei şi a povestitului şi, inevitabil, dragostea faţă de literatură şi de călătorii. Regăsesc mai puţin înrâurirea ei în impulsul de a scrie poezie. Şi totuşi, un anume lirism licărea ca produs secundar al fabulaţiilor sale“. De departe, cea mai romanescă poveste din carte o constituie biografia acestei străbunici, Floarea Nodului din Giungi, şi a bărbatului său, Gheorghe Pomean, feciorul primarului din Pişcari. Rămas sărac lipit din cauza mărinimiei tatălui său (primarul girase împrumuturile tuturor sărmanilor satului), Gheorghe pleacă, la începutul veacului al XX-lea, în America. Floarea, torturată de aşteptare, fuge după un timp de acasă, în căutarea soţului. La sfârşitul mai multor peripeţii, şi dramatice, şi comice, ardelenii trăiesc „visul american“. După ce le moare al doilea prunc, temându-se de ghinion, vând ferma din Illinois şi se întorc la obârşie. Vechea datorie nestinsă a primarului le ciunteşte iar agoniseala, Gheorghe primeşte ordin de recrutare, Floarea ia singură drumul Adriaticii, spre tărâmul american. Bărbatul va cădea prizonier la ruşi şi va fi deportat şapte ani în Siberia. Din fericire, va scăpa teafăr. Cu dolarii aduşi de la Chicago, femeia lui refăcuse mare parte din averea confiscată de tribunal. Gheorghe o pierde din nou, deoarece îl ameninţă cu toporul pe un agent fiscal venit să ceară tutunul dosit (tutunul putea fi vândut doar autorităţii statului). O vor reîntregi pentru a treia oară muncind la Bucureşti şi la sonde. Această Floare, văduvă apoi în vremea „holerei roşii“, mereu în straie cernite, care povestea despre strigoi, iele, pricolici, diavoli şi motohaliţ e, se rupsese în tinereţe de universul său de eresuri străvechi pentru a traversa de două ori oceanul şi a răzbate în Lumea Nouă. Strănepotul îi găseşte mai târziu numele în arhivele electronice ale Insulei Ellis.

O scenă aproape caragialescă o are protagonistă tot pe „mama Floare“. Răducu îi spune miliţianului (vecinului, adică, fiindcă postul de miliţie se afla în clădirea Sfatului Popular, în care locuia şi familia primarului Ruba) despre motohaliţa „văzută“ de stră- bunică. Acesta o cheamă la interogatoriu şi îi interzice, potrivit ideologiei comuniste, s-o „vadă“ pe Fecioara Maria: „– Uite, pe asta n-ai voie s-o vezi, ai înţeles? Pe dracu?, tanti Florico, poţi să-l vezi matale de câte ori vrei, îţi dăm voie! Şi pe matangaliţele alea, motopraştiile, cum le-oi fi zicând, poţi să le vezi, ai voie să te-ntâlneşti cu ele, mă rog… Dar pe Precista, să nu te mai aud c-ai văzut-o că ne supărăm!“. Când povesteşte despre cramele din Răteşti, autorul nu ratează ocazia să-i taxeze ironic pe soldaţii ruşi care, în 1944, spărseseră uşile beciurilor şi împuşcaseră butoaiele cu vin: „Cum găuriseră multe doage, vinul s-a revărsat într-atât încât i-a înecat pe bravii soldaţi sovietici beţi de mult. Şvabii s-au întors, au mai secerat dintre ruşii care dormeau ori se clătinau pe afară, eliberându-şi satele. După război, într-unul din Homoroade s-a înălţat un monument ţanţoş în memoria eroismului Armatei Roşii“.

Deşi narează şi drame, O vară ce nu mai apune este o carte luminoasă. Povestitorul câştigă bătălia cu handicapul de vedere, reuşind să practice o meserie, să fie activ social, să ajungă un scriitor recunoscut în breaslă, iar romanul autobiografic devine, din această perspectivă, o mărturie de învingător. Nu întâmplător, epilogul evocă întâlnirea cu viitoarea soţie, Nicole, echivalentă cu regăsirea luminii, de data aceasta prin dragoste. Literatura bună ne-a obişnuit cu deznodămintele tragice. Viaţa are însă şi surprize frumoase, care par desprinse din basm: „Şi uite aşa, când nu te mai aştepţi, cărţile ce nu se termină cu moartea personajelor sau care nu continuă cu eterna căutare a Graalului se încheie cu o nuntă ca dovadă că, şi dacă vrem, nu scăpăm atât de uşor de amprenta genetică a basmului“. În fond, nici nu cred că a vrut să scape. Radu Sergiu Ruba îşi încheie astfel povestea existen- ţială, simbolic şi instructiv, cu momentul împlinirii destinului prin consfinţirea iubirii. Şi peste un deceniu, Nicole va rămâne tot „minunea asta de femeie“.

Scrisă cu talent narativ şi scă- părări poetice, O vară ce nu mai apune reprezintă o lecţie de viaţă despre făclia nestinsă a speranţei şi despre puterea luminii dinlăuntru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara