Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
o carte în dezbatere de ---

„Plouă și numai ploaia dă cuvânt“
Noul roman al lui Gabriel Chifu este și „cronica neagră a straniei morți, prin înec, a unei țări dominate de păcat, violență, nestatornicie și deșertăciune morală”, mișcându-se incitant între „instinctualitate primară și înalt intelectualism”, cum spune Mircea Mihăieș, și „poemation tragic” unind „trei niveluri de semnificații: umane, sociale și metafizice”, cum scrie Răzvan Voncu.
În ce mă privește, încerc să-i găsesc locul între celelalte cărți ale autorului, să-i descopăr urzeala secretă și înrudirile. Îl leg de romanul precedent (Punct și de la capăt), dar și de poezie, căci regăsesc aici, într-o nouă ordonare și cu perspective și mai complex alternate, obsesii prelungi și „mărci înregistrate”.
Am folosit conceptul cosmologic al singularității cosmice (pe care îl descrie Stephen Hawking) pentru a înțelege Ploaia trivalentă („ploaia aceasta prevestitor lovește în geam/ ne șiroiește pe față / aducându-ne șoapte de dincolo / și de dincolo”), poemele din 2015, și îl descopăr cu încântare exploatat în roman prin Iacob Grima. Întreg romanul, de altfel, e cumva cutremurat de această viziune a uriașei gravitații provocate de colapsul unei mari stele, a miezului negru care înghite, hulpav, totul, inclusiv lumina. Gaura neagră acționează ca o suprafață lacomă, ca „orizont al evenimentului”, e o forță de condensare teribilă, latentă, oarecum amenințătoare, căci, la un moment dat, când acordul fin al coordonatelor multiple are loc, poate provoca izbucnirea unei noi Lumi. Îl pomeneam atunci, nu pentru prima dată în corelație cu scrisul lui Gabriel Chifu, pe Bacovia („Chemări de dispariție mă sorb”), cu intemperiile sale insistente care cad direct pe creier, provocând frisoane și deliruri, cu orfanitatea dătătoare de nervi. La Chifu e prezentă și orfanitatea funciară a omului rătăcit în univers în căutare de ocrotire înaltă și adăpost de angoase, și orfanitatea ca stăruitor sentiment al epocii de tranziție din Europa de Est care acutizează nevoia de autoritate până la cote auto-demolatoare, demobilizatoare. A înțelege e verbulobsesie al poemelor sale, iar el se activează în proză, căci G.C. întreține cu propriul scris o relație vie, fremătândă, de o foarte bogată nesiguranță reflexivă. În „casa de întuneric” a singularității sunt inventariate căderi și primejdii: „jos este marea. se zbate plină de oboseala mea. / stau pe vârful muntelui de piatră / pe marginea prăpastiei sunt îmbrăcat în negru / țin o umbrelă neagră deasupra capului / încerc să mă feresc de ploaia care nu se vede”, spune un poem, prevestind casa corabie din roman. Ajunsă „la capătul acelui drum care la început / era infinit”, proza exersează și ea „căderea în neant” secondată de urmele încă- speranței: „am început să / împrăștii o lumină mică-mică, puțină-puțină,/ părelnică aproape, totuși era ceva”. La Gabriel Chifu, constat din nou, Lumina și Întunericul stau umăr la umăr, gata să-și schimbe locurile. Marea dezolare care nu mai „încape în cuvinte” se traduce prin cuvinte vindecătoare, într-un balans de foarte bună calitate, amușinând esențe.
Romanul Punct și de la capăt îmi sugera o construcție modulară, adică pe cât de pedantă în compozițiile ei succesive, pe atât de liberă și de tulburător flexibilă; o metaforă fină și cuprinzătoare a vieții omenești deopotrivă sub vremi și sub umori („vremea se stricase”). O cheie „universală” se afla și în încheierea auto-escortei: „ca autor, aș ține să mărturisesc aici o anumită năzuință, care, împlinită, măsoară precis reușita în proză: să descrii verosimil situații pe care nu le-ai trăit și personaje în pielea cărora n-ai fost niciodată”. Romanul sugera și mai mult. Viața pe care n-ai trăit-o și pielea în care n-ai fost ar putea fi chiar viața și pielea ta. Adevărurile tale și adevărurile celorlalți sunt interșanjabile, tocmai, paradoxal, fiindcă orice coexistență este impenetrabilă, cum ar zice Camil Petrescu. Romanul cel nou îl văd mai degrabă ca pe o machetă scripturală ingenioasă, cu acoperișul dat deoparte, cititorul având privilegiul de a privi alături de autor (acesta, de altminteri, și intervine periodic pentru a lămuri ici-colo lucrurile) încăperile – tot atâtea cuvinte care încap! – locuite de personajele emblematice. Fizica și metafizica se confruntă din nou. Vocile povestitoare intră în scenă ca naratori auctoriali, fiecare cu propria încăpere în care se strecoară, prin ferestre decupate anume spre ceilalți ori prin firide alunecoase, lumea celorlalți, cu spaimele și întrebările ei. Partiturile acoperă straturi semnificative ale societății românești (cu nu puține referiri la persoane și fapte concrete, în stil aproape reportericesc), dar mereu cu deschidere la mare, spre general-uman.
În centru, Iacob Grima, savantul care pune preț pe rațiunea umană, pe puterile științei de a oferi răspunsuri, fie și parțiale, fie și remaniabile: „Universul nu are nevoie de Dumnezeu ca să fie înțeles și explicat, științele astrofizice ne ajung ca să explicăm misterul acestui univers infinit. [...] avem datoria să explicăm tot ce putem doar cu slabele mijloace ale minții noastre omenești. Fără să introducem instanțe supraumane și fără sprijinul lor, așadar” (Morfogeneza lui Turing, cu formele care se ivesc de la sine, fără cauze externe, din simpla dezordine chimică a celulelor, ar fi putut găsi și ea un adept în omul de știință Grima, cel fascinat de matematică). Minte deschisă, capricioasă, el joacă roluri diverse din plăcerea de a-și exersa/dovedi valențele multiple (joc/a juca sunt termeni frecvenți în carte, ei trimițând și la ludic, căci relativismul jocului slăbește frâiele și lasă ființei muritoare un spațiu de fragilă libertate, dar și de hazard, de joc al întâmplării, de mecanism care scapă de sub control și își impune regulile indiferente la voința omului). Tot prin Iacob Grima este exaltată povestirea și rolul ei mântuitor. Gustul povestirii poate ține locul gustului de viață.
Alături de Grima, cu rol de oglindă fidelă, cu ape nesigure, Mihail Cristea, un cavaler fără rest al credinței, cu un orgoliu paralizant (iese din cursă când descoperă că nu poate fi primul, alege un rol de Salieri pe lângă genialul, dezinhibatul Mozart-Grima). Romancierul prinde foarte bine, pe de-o parte, fragila forță a savantului pentru care credința celuilalt este un dat, un adevăr cu care nu intră în polemică, și, pe de altă parte, obsesia lui Mihail Cristea de a-l converti pe celălalt, căci, mai degrabă declarativă, credința sa nu-l asigură suficient: „A crede în Dumnezeu îți conferă o mare forță pe care n-ai cum s-o găsești în altă parte și n-ai nici cum s-o suplinești, oricât ai încerca. Ești mai sărac fără El, mult mai sărac. Și nu înțeleg de ce te pui singur în poziția aceasta dezavantajoasă. Lasă-l pe Dumnezeu să-și facă lucrarea în sufletul tău și ai să vezi ce incomparabilă bucurie vei trăi constatând că o să te încarci de o energie tot așa, incomparabilă”. Grima nu poate decât să răspundă din nou: „Prefer să mă descurc de unul singur, să merg prin hățișuri, prin locuri neumblate, să-mi croiesc singur drumul, să înfrunt pericolele care-mi ies în cale, așa slab și nepregătit cum sunt, fără alt ajutor decât incerta putere a minții mele”. Căci, citându-l pe Stephen Hawking: „Dumnezeu nu există, Dumnezeu este o realitate ficțională, creată de slăbiciunea noastră, de frica noastră de întuneric și de moarte”.
Arhitectul Orban e artistul fără mari probleme metafizice. Eșuând cu arme și bagaje în zona iubirii fizice, e frământat mai ales de trădări și orgolii masculine, dar simte că: „Suntem alcătuiți brambura din tot soiul de sentimente și de fapte care se bat cap în cap și care evident n-au ce căuta în aceeași persoană”. Tot el lansează scurt ipoteza parabolei: „Plouă ca într-un joc, plouă ca un avertisment”. Mai apar în scenă grotescul milionar, oameni politici, vedete de mucava etc., o lume pestriță de bărbați de toate vârstele și de toate soiurile. De observat că femeile, oricât de frumoase, puternice, independente, sunt doar ingrediente de rangul doi, frivole și… orizontale. Niciuna nu e acceptată în platoul dezbaterilor centrale. Grima e un colecționar fermecător de femei propunându-și doar fidelități succesive, nu marea fidelitate, marea însoțire pe picior de egalitate. Pentru Mihail Cristea, femeia a fost eliminată din calcul prin recluziunea aleasă. Orban vorbește despre Cora doar ca posesor (eterna iluzie masculină a femeii ca obiect de posedat, fie el de lux ori ba).
N-am spus nimic despre ploaie, despre posibile paralele tematice (cu Ploile amare ale lui Alexandru Vlad, cu Saramago). O voi face în alt context (în revista „Steaua”). Deocamdată, de reținut că ploaia cade în Caramia. Chiar cronică neagră fiind și cu încheiere apocaliptică, romanul e unul ivit din iubire: Caramia rămâne cara mia, fie ea și copleșită de toate păcatele.
Irina Petraș

Sunetul literaturii bune
Romanul lui Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, ar merita un premiu de originalitate. Să- ți imaginezi România copleșită de o ploaie care parcă nu se mai termină, iată un mod vizionar de a reprezenta destinul unei țări pedepsite de istorie, pentru o vină neidentificabilă. Spre deosebire de Márquez, la care ploaia fără sfârșit abătută peste Macondo este expesia fanteziei și a spiritului ludic, la scriitorul român fenomenul meteorologic are o rezonanță gravă, profetică și justițiară. Se pot face desigur analogii cu mitul biblic al potopului, cu atât mai mult cu cât, în finalul romanului, o vilă de pe malul mării, luată de valuri și transformată într-o insolită Arcă a lui Noe, salvează un eșantion de umanitate. Dar această factură parabolică, pe care o vor menționa cu entuziasm de descoperitori mulți dintre exegeți, este de fapt cea mai vizibilă și cea mai puțin semnificativă dimensiune a romanului din punct de vedere literar. Arta romancierului constă în ceva mai subtil și anume în sugerarea unui stil de viață dictat de straniul fenomen pluvial. Personajele lui Gabriel Chifu gândesc, iubesc, se despart, creează, se ratează, comunică, se izolează în locuințele lor, ies în oraș etc. în mereu aceeași atmosferă ploioasă. În această atmosferă însuși modul lor de a trăi devine altul. Le dispare s-ar zice bucuria de a trăi. Pedeapsa divină nedreaptă îi devitalizează pe oameni, îi înstrăinează de rostul vieții și îi face pasibili de pedeapsă. Este un caz tragic în care pedeapsaprecede și generează vina.
Personajele înțeleg că ploaia face parte din viața lor și că le dictează comportamentul: „Nu trebuie să ne mirăm că ne-am certat ca smintiții, fără motiv. Motivul există. E ploaia asta, pe o astfel de vreme, oricine o ia razna.”
Iar ploaia are caracteristicile ei, care o fac nu măreață, ci dezolantă, o transformă într-o permanentă amenințare difuză: „Plouă mărunt și insistent. Cerul este, în continuare, compact plumburiu, atmosfera – umedă și rece, iar lumina zilei, ca și în zilele trecute – tot sărăcăcioasă, incertă, părând amestecată cu întuneric, cum e apa amestecată cu gheață, uneori, iarna. Parcă sub ochii noștri, în ținuturile noastre, se petrece o brutală schimbare de climă, parcă planeta a devenit alta și tocmai are loc o neînțeleasă mutație cosmică.”
Cuplul de îndrăgostiți care ocupă prim-planul romanului – arhitectul Ștefan Orban, în a cărui existență zilnică mediocră mocnește genialitatea, și femeia mult mai tânără decât el, libertina și atrăgătoarea Cora – va rămâne fără îndoială celebru, ca Emil Codrescu și Adela sau Pascalopol și Otilia. Bărbatul și femeia sunt portretizați expresiv și nuanțat. Deși făcuți din cuvinte, devin reali, ies din pagina romanului. După ce terminăm de citit cartea, avem impresia că i-am cunoscut în realitate. Iată un selfie făcut de Ștefan Orban, care își asumă de mai multe ori rolul de narator în roman:
„Nu ies cu nimic în evidență prin însușiri fizice. Corpul îmi e mai degrabă firav. Cum tocmai precizam, nu măsor decât un metru șaptezeci, adică sunt mai degrabă scund. Și dacă mă privesc în oglindă: fizionomia mea e oarecare, nu excelez prin expresivitate ori prin prezența pe obrazul meu și în privirea mea a unei inteligențe deosebite. Pe care, totuși, eu zic că o am, dar de văzut nu se vede. Am o mutră de birocrat cuminte, prozaic, port ochelari și am o calviție care înaintează implacabil. De câțiva ani, de când personajul a apărut în prim-plan pe scena publică europeană, am descoperit cu cine semăn. Cu François Hollande.”
Ștefan Orban are 51 de ani. Iubita lui, Cora, 30. Iat-o și pe ea, descrisă tot de el: „Dacă eu semăn fizic cu François Hollande, atunci Cora cu cine anume aduce, dintre personaje publice? Căci aduce și ea cu cineva, izbitor chiar. Mi-e și jenă să spun cu cine, fiindcă asemănarea asta face și mai neplauzibilă legătura noastră: cum să-și piardă timpul o femeie superbă ca ea cu un bărbat comun ca mine? Da, da, căci Cora seamănă frapant cu fotomodelul care face reclamă la cartelele telefonice Digi-mobil pentru Italia: aceleași proporții perfecte, picioarele lungi, brațe subțiri și delicate, sâni tulburători, părul bogat, buze senzuale, puternic conturate, ochi mari și negri, carnație strălucitoare, fără urmă de grăsime, de parcă n-ar mânca și ea ce mâncăm toți, hrană compusă din proteine, grăsimi și zaharuri, care se depun impudic și vizibil, supărător-vizibil, în corpul nostru. Parcă s-ar hrăni cu aer sau cu o esență pentru făpturi angelice.”
Cu o mână sigură sunt schițate de autor și profilurile psihologice ale personajelor (principale și secundare), văzute ca produse de sinteză ale biografiilor lor. Personajele nu doar sunt într-un anumit fel, ci au devenit în timp așa cum sunt, după ce au trăit anumite experiențe. Gabriel Chifu se remarcă, printre prozatorii noștri, prin această capacitate de a explica prezentul prin trecutul personajelor.
Un personaj memorabil este profesorul de astrofizică Iacob Grima, nu la fel de bătrân ca bătrânul dascăl al lui Eminescu, dar creând și el impresia că „universul fără margini e în degetul lui mic”. Discuțiile sale cu Mihail Cristea, cu Ștefan Orban și cu alții despre originea Universului, despre cosmogoniile din vremea noastră sunt spectacole de inteligență, dar și de prestidigitație cu idei (cum am mai întâlnit numai în romanul Orbitor al lui Mircea Cărtărescu). Iacob Grima este „clientul” pentru care Ștefan Orban își mobilizează genialitatea latentă și proiectează o vilă nemaivăzută pe malul mării (vilă care, luată în cele din urmă de valuri, va deveni un simbol al unei improbabile renașteri).
O atenție aparte merită capitolul VII, în care este descrisă într-un crescendo dramatic campania de denigrare a profesorului Iacob Grima declanșată de înscrierea sa în competiția electorală pentru ocuparea funcției de președinte al țării. Gabriel Chifu urmărește mașinăria infernală în care se poate transforma presa când – manevrată din umbră de magnați amorali sau aflată în căutare de senzațional – distruge reputația unui om. Numai în romanul Onoarea pierdută a Katharinei Blum de Heinrich Böll am mai întâlnit o atât de înfricoșătoare reprezentare a acțiunii scăpate de sub orice control a massmedia: „Zilnic se postau tot felul de grozăvii despre el. Informațiile defăimătoare erau tot mai numeroase și din ce în ce mai exagerate. Se făceau afirmații oribile, cărora el căuta să le țină piept, dar fără suuces, căci se răspândeau instantaneu, pretutindeni, din orașul Z. șașa este numit în roman Bucureștiulț și până la New York. În zadar se chinuia el să dea dezmințiri, să așeze lucrurile în adevărata lumină. Lupta era inegală, ca și când ar fi voit să golească un lac scoțând toată apa din el cu o găleată. Soarta lui era pecetluită, imaginea de monstru îi fusese creată și era tot mai bine fixată, ca bătută în cuie, în mintea oamenilor. Publicul, chiar cel informat, care judecă cu propria minte, începea să aibă îndoieli în privința lui, după principiul nu iese fum fără foc.”
Finalul romanului, tragic-apoteotic, este și o posibilă definiție a literaturii. Povestea se termină, autorul ne întoarce spatele și toată construcția lui de cuvinte se prăbușește. Ploaia de trei sute de zile are sunetul inconfundabil al literaturii bune.
Alex Ștefănescu

Ape și ape În orașul Z. (o fundătură, un capăt de drum), capitala unei țări imaginare, un arhitect între două vârste, realizat profesional, încearcă să dea uitării o căsnicie cu probleme și să nu-și facă mai mult rău cu o relație care îl expune în lumina crudă a declinului trupesc și a frământărilor sufletești. Așa începe, intrând hotărât în niște vieți despre care nu știm nimic și al căror bagaj de probleme se deschide brusc, ca o umbrelă, Ploaia de trei sute de zile (Editura Cartea Românească, 2017), cel mai recent roman al lui Gabriel Chifu. O tensiune bine dozată trece, în fraze de-o directețe și siguranță de prozator care-și dă măsura maturității epice, de la cuplul care nu-și găsește locul, printre altele și fiindcă plouă fără oprire, la personajele introduse treptat, care-și asumă, pe rând, rolul de martor la ceea ce va deveni un potop și de povestitor al evenimentelor de pe scena publică sau al propriilor fapte care strigă la cer.
Tehnica naratorilor multipli nu este nicidecum nouă, de-ar fi să ne gândim numai la celebrul As I lay dying al lui Faulkner. Nici o legătură însă, între fraza complicată, greoaie uneori, a pionierilor fluxului conștiinței și curgerea acestui roman de-o cuceritoare naturalețe. Personajele și naratorul, doar presupus atoateștiutor, povestesc într-un fel de buclă, microfonul trecând mai mult de o dată pe la fiecare. Diferențele dintre ei sunt nete, dând seama de realitatea pestriță a unei țări de la Dunăre, al cărei nume poate însemna draga mea sau nimic. Caramia, care sună biblic, dar are locuri pe care le cunoaștem foarte bine, și oameni pe care ni s-ar părea că-i cunoaștem, este și nu este realitatea imediată.
Pe acest joc, nu fără legătură cu căutarea sacrului, de-a pari când că ești, pari când că nu mai ești, stă convenția narativă foarte ingenioasă, care face lucrurile să pară simple și de înțeles, când, de fapt, viețile și întâmplările care se pot localiza cu ușurință în prezent sunt secvențe repetabile și arhetipice dintr-un blestem caramian care nu se mai termină. E una din mizele mari ale romanului, să problematizeze ce se întâmplă cu noi, luând, ca mai niciodată înainte, România ca temă literară. Tratarea acestei teme din perspective multiple, cu nuanțe și nuanțe ale înțelegerii ei prin prisma straturilor sociale diverse care compun țara tuturor și a nimănui e o îndrăzneală bine scoasă la capăt a cărții lui Gabriel Chifu.
O boală rea împrăștie în loc să coaguleze, duce spre risipă și spre dezbinare, nu spre creație și solidaritate. Personajele-cheie, acelea care se vor salva, până la urmă, fiindcă viețile celorlalte, numeroase și pitorești, nici nu mai contează, se retrag, fiecare, la un moment dat, într-un alt fel. Profesorul Grima, figura centrală a romanului și cel de la care se așteaptă cartea mântuitoare, axa verticală care leagă prezentul superficial de marele fior al facerii lumii, e prins în intrigile unei politici foarte dâmbovițene, cu bălăcăreli și atacuri la persoană, din care fuge, lovit, în casa de la mare, refugiul unde nu pătrund decât foarte puțini. Firește, se poate înțelege cvasiorice din această situație de mare expunere mediatică, de jertfă de sine, în cele din urmă, răsplătită cu trădări imunde din partea lingușitorilor de mai ieri. De la Biblie la, să zicem, Maestrul și Margareta, tema răului făcut de om omului și a sacrificiului ca parte din destinul oamenilor excepționali își expune variațiunile. Povestea pe nedrept chinuitului Grima e una dintre ele.
Gabriel Chifu se mișcă nonșalant printre registre stilistice foarte diverse, de la conversații cu profunzimi intelectuale sau mistice, la jurnal ceva mai lejer al unei vieți împărțite între aspirații de creator, bani și femei, la relatări puștesc-ticăloase ale unor întâmplări și mărunte, și însemnate și, în fine, la argouri foarte convingătoare, discursuri de curve și de golani în largul lor. Oarecum, ocupanții unei nave de croazieră, de la clasa întâi la clasa a treia. Cum se întâmplă în viață, drumurile nu le rămân paralele, dimpotrivă.
Ceea ce-i leagă nu sunt atât faptele, cât povestea. O poveste învăluitoare, deși apucată din multe colțuri, dând seamă de-o mișcătoare sinceritate, a personajelor și, deopotrivă, a autorului. Spusă cu simplitatea gravă a marilor adevăruri, dar cusută pe dedesubt cu aluzii, substraturi, tradiție culturală și mit. Lecturile sunt, de bună seamă, mai multe. Întâi, o foarte tentantă lectură de identificare, cu clenciuri la vedere, ca într-un joc în care oamenii și întâmplările din realitatea românească recentă par transpuși aproape fotografic într-o ficțiune suplă, cu sclipiri moralizatoare. Însă povestea urcă imediat, ca nivelul apei: în spatele personajelor care par cunoscute stau tâlcuri biblice, obligându-te la o lectură simbolică, în care specificul local se pierde și vechile parabole despre bine și rău își înstăpânesc veșnicele adevăruri. Stai să te întrebi, în amalgamul în care fiecare caută o salvare și doar câțiva o găsesc, ce contează mai mult: carnea povestirii, făcută din viețile cu bună priză la real ale personajelor sau structura de adâncime, plasa în ochiurile căreia ele sunt doar momeli trecătoare. E, probabil, proba la care autorul însuși se supune, prelungindu-și traseele biografice și spre Rai, și spre Iad. Oameni obișnuiți, și totuși excepționali, pot construi, cu identitățile lor estompate, plutind în apele îndoielii, replica la zi a mitului nesupunerii pedepsite. Atât că în timpurile biblice datoria era doar una, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, iar ispitele se numărau pe degete. În vremea lui Iacob Grima, a lui Ștefan Orban, a lui Mihail Cristea și a tuturor celor care îi înconjoară, lucrurile sunt mult mai tulburi. De la profesorul în căutarea Marii Opere la fiica scăpată din mână a lui Orban și la anturajul ei îndoielnic, la emigranții deveniți carne de tun în Europa, la arhitect însuși, toată lumea vrea același lucru: să-și găsească un drum, un sens al existenței. Să-și proiecteze viața, mai mult sau mai puțin interesantă, împlinită, într-o altă dimensiune, pe care fiecare o gândește după posibilități. Dacă pentru interlopi sau declasați, sau tineri în derivă reușita înseamnă bani, ori privilegiul de a omorî pe careva, ca să legitimeze, simbolic, un grup insurgent, pentru intelectuali e vorba fie de găsirea adevăratei credințe, fie de canalizarea vieții spre o realizare majoră, de care să li se lege numele. O casă desenată ca în transă, și care atrage o relație magnetică, de fascinație, dar și de analiză minuțioasă, pătrunzătoare, a celuilalt, între arhitect și profesorul de astrofizică e, până la urmă, arca pe care se vor salva. Profesorul scrie o lucrare capitală despre începuturile neștiute ale lumii în timp ce se luptă, în concretul cotidian, cu propriul sfârșit. Arhitectul anticipează, imaginează, însă viziunile lui lucide sunt cele care-i alungă fericirea simplă, omenească, lângă o femeie mult mai tânără, relație a cărei înțelegere cuprinzătoare și nuanțată poate că nu e, pentru el, o miză. Si timpul, pe care îl simte picurând cu o acuitate inaccesibilă altora, și ploaia nesfârșită îi macină structura de tip sudic, solar. Clima insulelor grecești, unde Grima evadează, la un moment dat, cu 300 de zile însorite pe an, își găsește contrariul în această țară mohorâtă, în care plouă și plouă și plouă, de la un capăt la altul și fără încetare. Și lucrurile s-ar putea opri aici, la sâcâiala atât de familiară nouă a drumurilor desfundate, a coloanelor de mașini, a străzilor care se inundă, a șuvoaielor murdare intrând în subsoluri, în pasaje, în curți și în case. Însă Caramia este un fel de Sodomă și Gomoră pedepsită prin apă, nu prin foc. O ploaie ciudată, circumscrisă granițelor ei, începe ca o răpăială de toamnă și continuă astenizant, în crescendo, până când înghite totul, mai puțin pe câțiva oameni cărora nu li se poate reproșa nimic.
Cei care priveghează, la sfârșit, în casa dintre ape fac două, simetrice, grupuri de trei. Iacob (Petru) Grima este alături, când se aleg ticăloșii de drepți, de două reflectări ale lui: mai tânărul Ștefan și mai vârstnicul Mihail, deja plecat dintre vii, omorât, ca un martir, în locul profesorului, de o brută care-și greșește victima. Constructorul și călugărul, într-un fel, sau bibliotecarul benedictin, ca alternative pentru el, cel care se ocupă cu temelia lumii și se luptă cu îndoiala în Dumnezeu. De partea cealaltă, sunt personajele mute, la propriu sau la figurat, Lena și Ionică, umbrele credincioase și discrete ale lui Grima, cel părăsit de aproape toți, după o viață în miezul lucrurilor, și Macarie, un aproape sălbatic devotat, omorât și el în aceeași noapte în care Gigi Spaniolul îl trimite pe Mihail la ceruri. Atât rămâne, din toată zbaterea bezmetică a Caramiei. Și pe aceștia, Grima și Orban, supraviețuind accidental unei crime care-i viza, din pricini diferite, nu-i salvează misterioasa corabie venită, în ultimul ceas, să-i caute pe țărm, ci opera lor, casa pe care unul a visat-o și celălalt a înfăptuito și-n care sfârșitul vremurilor îi prinde împreună. Reduși la esența menirii lor de creatori, fără nimic din ce le-a colorat și complicat viața pe pământ. Femeile, pentru care Grima are o rețetă simplă – le iubește succesiv, niciodată în paralel, pe când Orban se împleticește în capcana propriilor complexe, a bănuielilor și compromisurilor, dispar în valuri. Fără să fie, totuși, niște asceți, acești trei aleși (care se fac, cu slujitorii și sprijinitorii lor, șase) încasează, fără să le merite, lovituri zguduitoare ale sorții. Viața îi scoate în față, și tot ea îi trage la fund. De la campanii electorale compromise de scandaluri fabricate, la zile de pușcărie, sau zile de spital, pe muchia dintre viață și moarte, la experiența monahală sau la aceea a resemnării din teama de a eșua ca bărbat, nimic din ce e omenesc nu le e străin, cu o intensitate care ține și de sufletele lor încăpătoare, cu largi spații de rezonanță, dar și de convulsiile violente ale unei lumi nelalocul ei. Nimic nu e cu neputință în Caramia, iar a te feri de păcate mari, în mijlocul vânzolelii spre parvenire, e totuna cu o fugă în pustie.
Romanul începe, semnificativ, cu un drum spre undeva unde să nu plouă (cum vor mai fi și alte călătorii, pe parcurs), drum care nu reușește decât o evadare în mic, nicidecum în absolut, și se termină cu o ridicare la cer, fie ea și spre amuzamentul cetei de copii, motiv cu greutate simbolică în poezia și proza lui Gabriel Chifu. Mișcările personajelor, urmărite cu atenție, nu doar că străbat Caramia în toate direcțiile, dar o și arată din afară, privită de la mică depărtare, însă destul cât să vezi prăpastia dintre ploaia ei nesfârșită, copleșitoare, pedepsitoare și lumina uitată a normalității. Orban face două drumuri inițiatice, întâi spre nord, apoi spre sud, ca să se uite la țara lui de pe margine, să se convingă de situația ei ciudată, singulară. O amenințare care poate însemna orice – războiul, greutățile economice – îi face pe caramieni să forțeze vămile, în drum spre altundeva mai bine. O întreagă istorie, de peste două decenii, a exodului din varii cauze, se concentrează în câteva imagini puternice, memorabile.
Sunt, în Ploaua de trei sute de zile, numeroase elemente, altfel orchestrate, din romanele anterioare ale lui Gabriel Chifu, într-un univers ficțional coerent tematic, mergând, pe vechile filoane, din ce în ce mai în adâncime, spre limpezimi și esențe de-o sinceritate pe cât de apăsată, pe atât de poetică. Pasaje de-o frumusețe amară, de-o subtilitate care nu seamănă cu nimic din literatura noastră de azi, despre îmbătrânire, despre comunicarea complicată dintre oameni care cred că și-au spus totul, despre trecutul care te soarbe și viitorul care te sperie, întrerup, ici-colo, fluxul discuțiilor sau al rememorărilor. Splendide sunt, de pildă, amintirile despre lumină (într-o Caramie tot mai scufundată în întuneric) care însoțesc, în șirul poveștilor lui Grima, jindul după femeia care l-ar fi putut împlini, dacă ar fi prețuit înțelepciunea trupului mai mult decât jocurile minții.
Finalul romanului, care vine dupã o acumulare de tensiune narativã impecabil condusă spre climax, introduce o problemă pe care o `ntâlnim în teoria literară, dar cvasi-niciodată `n literatura propriu-zisă. Aceea a relației autorului cu plăsmuirile lui, pe care le concepe și, la un moment dat, fatalmente, le abandonează, pradă unui vânt nimicitor. Acesta șterge și contururile lumii deja scufundate sub apă, dar și pe acelea ale uimitoarei ei povești, lăsând `n urmă doar rămășițe de verb. Autorul a zis și s-a salvat, iar `n urma lui bate, pustiitor, vântul ieșirii din poveste.
Revin la stilul de ansamblu al cărții, palimpsest de limbaje și de tipuri de discurs, de feluri de a privi și de a înțelege atât obișnuitul de zi cu zi cât și extraordinarul înspăimântător al unei ploi afară de orice explicație. Știința discretă de a pune cuvintele și ideile unde trebuie, fără nici un fel de stridență, când avem de-a face cu atâtea voci și registre e, cred, cel mai mare merit al romanului. La care se adaugă, de bună seamă, mâna de mare romancier în a închipui situații și scene care par accesibile, fără să fie, în fapt interpretarea lor alunecând, din pistă în pistă și din simbol în simbol, spre infinit.
Simona Vasilache

O radiografie a anomiei generale
În cronica pe care a consacrat-o, în avanpremieră, romanului lui Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, Gabriel Dimisianu l-a definit drept un roman total. Este o definiție bună, deoarece în textura lui se împletesc infinitezimal mai multe romane: unul intelectual, constând în povestea relației maestrudiscipol și în construcția graduală a unei cosmogonii, unul politic, constând în mărirea și decăderea lui Iacob Grima (pe fondul unei realiste descrieri a mediului politic românesc), unul social, de identificat în poveștile prostituatei Crinuța Bunuța, dar și în cea a apariției unui tineret antisistem, un roman erotic, precum și unul distopic, căci universul țării numite Caramia stă sub povara unei ploi fantastice, care-i răstoarnă rosturile. Însumate și împletite cu o măiesterie de mare prozator, aceste romane se unesc în final, contrapunctic, într-o parabolă, în fond, simplă și fundamentală, despre culpă și mântuire. Noțiunea de frescă ar fi, poate, la locul ei, dacă nu am avea de-a face, în realitate, cu o amplă viziune barochistă, a unei ficțiuni care este, paradoxal, prin forța ei de sugestie, mai autentică decât însăși realitatea.
Miza spirituală a romanului este evidentă, în pofida abilității cu care prozatorul o/ se ascunde în spatele unui discurs mai mereu realist, în care singurul element neobișnuit este ploaia ce cade neîntrerupt, numai și numai deasupra teritoriului țării fictive numite Caramia, timp de 300 de zile. Toate personajele cărții, începând cu arhitectul Ștefan Orban și terminând cu prostituata Crinuța Bunuța, caută ceva. Unii, ceva anume, de la satisfacția erotică la ieșirea din sărăcie. Toți, însă, conștient sau nu, caută și altceva decât aceste obiective concrete, care, toate, odată atinse, se dovedesc insuficiente.
Rezultă de aici imaginea unei lumi neașezate, aflate în neorânduială, prinsă într-o mișcare browniană ca într-o pânză de Hyeronimus Bosch (referința la pictorul flamand nu este, cum veți vedea, întâmplătoare). }ara fictivă Caramia este locul în care totul se poate și, în consecință, nimic din ceea ce în alte părți este normal nu se petrece, aici, așa cum ar trebui. O nedesăvîrșire perpetuă, ca un blestem – al cărei semn este ploaia care durează 300 de zile –, condamnă locul la un destin schizoid, pe care una dintre semnificațiile finalului îl și developează limpede: în timp ce, pentru unii, se petrece Apocalipsa, alții gândesc o nouă Geneză. Avem aici, în epură, conflictul de decenii din societatea românească, pe care alegoria din Ploaia de trei sute de zile îl transfigurează, între segmentul european, cultivat și performant, dar minoritar, și cel „autohtonist”, primitiv și resentimentar, lipsit de orizont și de busolă.
Unul dintre conceptele-cheie ale poetului Gabriel Chifu este cel de poezie heracleitică, prin care înțelege un discurs-receptacol, deschis tuturor modelelor și dialogurilor, a cărei virtute constă în sinteză și în polimorfism. Lui îi corespunde, în proza lui Gabriel Chifu, conceptul de carte-poliedru, de roman multifațetat, care spune altceva la fiecare lectură.
Așa este construit și Ploaia de trei sute de zile, ca o suită polifonică de discursuri care au, fiecare, alt naratoremiță tor și alt registru stilistic, reunite, sub acoperământul ploii-giulgiu, de limitele spațiului simbolic al Caramiei. Aceste laturi ale poliedrului se ating, firește, dar mai degrabă sub spectrul confruntării, al violenței, după cum depune mărturie „întrepătrunderea” lumii interlopului Gigi Spaniolu cu cea a gânditorului Iacob Grima, care se produce sub forma unei crime.
Iacob Grima este figura centrală a romanului, dar portretul lui se construiește mai degrabă din fragmente, din cioburile de oglindă pe care ni le livrează mărturiile altor personaje: Ștefan Orban (care-i construiește casa de la malul mării), Mihail Cristea (discipolul și partenerul său de construcție cosmogonică) sau Alice (care, împreună cu amicii ei antisistem, se hotărăște să-l asasineze). Grima e un maestru spiritual, fără îndoială, însă unul altfel construit decât, să spunem, în romanele lui Nicolae Breban. Gabriel Chifu este un postmodern care știe că, mai ales în Caramia, nimic nu este definitiv, nimic nu este limpede. În consecință, Grima este alcătuit și din umbre (halucinanta sa participare la impostura politică a miliardarului Titi Ciurel), și, mai ales, din spații de penumbră. Spații în care relația sa cu „discipolul” Mihail Cristea se inversează, căci acesta din urmă, cu angajamentul său spiritual mai profund decât cel al lui Grima – Cristea trăia retras la mănăstire, în numen, în timp ce „maestrul”, am văzut, nu refuza construcția în fenomenal, făcând politică –, pare, de la un punct încolo, elementul stabil, predictibil, al relației. Cele două funcții, de maestru și, respectiv, discipol, se întrepătrund din ce în ce mai mult, până când, la finalul romanului, Cristea preia destinul lui Grima, murind (într-un caz tipic de ceea ce legiștii numesc error in persona) în locul acestuia. Să fi vrut, oare, Gabriel Chifu să ne spună că în Caramia rezistă nu gânditorul absolut, integral dedicat preocupărilor spirituale, ci acela angajat, care gustă din ispitele socialului? Sau, postmodern fiind, cum spuneam, prozatorul relativizează relația de putere dintre maestru și discipol, așa cum apare ea în romanul șaizecist?
Nu sunt întrebări retorice, menite să camufleze un elogiu. Îmi place foarte mult capacitatea romancierului de a sugera, de a multiplica înțelesurile posibile, chiar contradictorii, ale unor povești care, la prima vedere, sunt pur realiste.
În Caramia, în tot cazul, nimic (nici măcar realismul!) nu există în stare pură. Totul este contaminat, tulbure, metisat. Distopia lui Gabriel Chifu nu este o distopie canonică, în care albul e înfășișat drept negru. Sunt mai degrabă multe nuanțe de gri în spațiul fictiv caramian, și, mai ales, nimic nu este ceea ce pare a fi. Cora, de pildă, iubita lui Ștefan Orban în momentul în care acesta face cunoștință cu Iacob Grima și pătrunde în „procesul cosmogonic”, se dovedește, de fapt, o femeie care înșeală. În consecință, Orban, păcălitorul, cel care se folosește de puterea pe care i-o dau banii și succesul profesional spre a cuceri femei superioare, se transformă instantaneu într-un păcălit. Asemenea metamorfoze ne previn că, în Caramia, realitatea are fețe duble, iar sublimul și abjectul, ca și tragicul și comicul, au frontieră comună.
Afirmam că lumea caramiană este una a violenței. Nu neapărat a violenței fizice, deși nici aceasta nu lipsește deloc din roman. Violența provine mai ales din dimensiunile prăpastiei care se cască între „straturile” din care se compune Caramia, țară în care întâlnești, pe un spațiu restrâns, o comunitate de ciobani trăind după norme ancestrale, imuni la civilizație, și un grup de tineri antisistem – ca Alice, fiica arhitectului –, care exprimă tocmai decadența civilizației duse la extrem. Este remarcabilă capacitatea autorului de a surprinde realități sociale și culturale, într-un roman parabolic, ale cărui semnificații se însumează mai ales în planul spiritualului, deasupra realității cotidiene.
Concluzia ploii de trei sute de zile este, firește, potopul. Nu cel biblic, însă. Gabriel Chifu evită să cadă în capcana de a scrie un roman religios, reluând ad litteram parabola biblică a Arcei lui Noe. Casa de la malul mării a lui Iacob Grima se transformă, odată declanșat potopul final, nu într-o arcă, ci într-o corabie a nebunilor, asemenea celei din celebrul tablou al lui Hyeronimus Bosch. În casacorabie se salvează câțiva drepți, pe care furtuna îi surprinde în acest spațiu securizant, care se desprinde din coasta Caramiei cuprinse de ape și plutește spre un viitor nedefinit. Însă nu e vorba de niște drepți absoluți, după cerințele biblice, ci de niște drepți relativi, care păcătuiesc mai puțin și, eventual, se salvează din propria insuficiență morală prin creație. Gabriel Chifu relativizează marginile parabolei biblice, pentru a rămâne consecvent cu norma spațiului caramian, care este tocmai absența oricărei norme.
Magistrală parabolă a anomiei generalizate, Ploaia de trei sute de zile este un roman excepțional scris, care ne arată că un mare scriitor poate crea, concomitent, artă și mesaj, arhitectură narativă și viziune socială.
Răzvan Voncu 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara