Numărul curent: 43

Cronică Literară:
O carte glorioasă de Cosmin Ciotloş

Prin remarcabilul ei debut - O istorie "glorioasă". Dosarul protocronismului românesc - Alexandra Tomiţă dinamitează câteva mituri culturale majore şi reinstaurează un altul, firav, poate cel mai puţin pernicios: acela al adevăratei surprize editoriale. Dacă despre monstruoasele exagerări pseudoştiinţifice din deceniile opt şi nouă şi despre utopiile naţionaliste ale lui Nicolae Ceauşescu aveam cu toţii, de bine-de rău, o minimă informaţie (deşi destul de distorsionată, orală şi mai degrabă nesistematică), despre autoarea consistentului studiu apărut la Cartea Românească nu se ştia, până acum, mai nimic. Nici din publicistică, nici din zvonuri, nici din presupuneri. Absolventă a Facultăţii de Studii Europene din Cluj şi a masteratului de Studii Europene Comparate, angajată în sectorul privat, Alexandra Tomiţă nu beneficia măcar de vreo aureolă literară ce ar fi putut-o înscrie în cursă. Un debut integral, aşadar, lipsit de impurităţile aşteptării sau de aluviunile faptului - pe cât se poate - prevăzut. Nu suspansul, ci surpriza e legitatea primordială pusă în ecuaţia extinsă a cărţii.
Dincolo de dosarul propriu-zis, complet alcătuit şi perfect nuanţat, care încadrează ierarhic toţi actorii şi toţi figuranţii întâmplători ai disputei ideologice iniţiate de Edgar Papu în 1973, dincolo de analizele pertinente ale unor mostre de text din gazetele timpului, dincolo de segmentarea unor abuzuri de interpretare (cum ar fi acela, celebru deja, care-l aşază pe Eminescu în nobila ascendenţă a lui Einstein), Alexandra Tomiţă înlătură, asumat, perdelele artificiale ale inocenţei de pe o mişcare maculată - ideologic - până în viscere. Dintr-o aparentă doctrină ştiinţifică naivă şi plină de hibe, protocronismul se revelează brusc drept o certă comandă politică. A vedea în orice fenomen românesc un precursorat şi a face din asta un argument temeinic e, de bună seamă, o mare copilărie. A institui, însă, un sistem de lectură fundamental tezist, la recomandarea şi cu girul deplin al dictaturii comuniste e - deontologic vorbind - incalificabil.
Să ne aruncăm privirea peste unul din cele mai interesante şi familiare capitole (Protocronismul în literatură: nu există scriitori mici). Cu siguranţă, lectura în sens invers, reîmprospătarea prin lentilă contemporană a unor texte fanate, ludismul paralelelor în timp, afinităţile de structură sunt, laolaltă, procedee critice perfect oneste şi chiar - inteligent aplicate - spectaculoase. De aici şi până la devierile tranşante ale unor Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu, Paul Anghel, Henri Zalis sau Marin Mincu e cale lungă şi ocolită. Echivalentă cu distanţa care separă bunul simţ al relativităţii de certitudinile aulice şi propagandistice. Una înseamnă să citeşti psalmii lui Dosoftei după ce abia l-ai parcurs pe Arghezi sau să constaţi influenţe intertextuale la poeţii optzecişti, şi cu totul altceva reprezintă abuzurile - verbale şi interpretative - citate.
Astfel apare Neagoe Basarab:"Vechi de secole şi cam perimat, testamentul pedagogico-moral al acestuia, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (considerat de unii apocrif) este tradus din slavonă şi publicat în ediţie ştiinţifică abia în 1970. Alonja protocronistă îl repune în drepturi cu atâta vigoare, încât domnitorul-scriitor este proiectat în rând cu Dante, Machiavelli şi Baltasar Gracian (Ungheanu), pe care în anumite pasaje îi anticipează, dar îi şi întrece, atât din punct de vedere stilistic, cât şi în privinţa noutăţii de spirit şi creaţie (Papu, Zamfirescu, Chiţimia). Redescoperit, Neagoe Basarab nu numai că surclasează scriitorii români ai secolului al XX-lea, ci este o piatră de hotar în politologia mondială."
Şi astfel Ion Barbu: "Lirica lui anticipează abordări semiotice dezvoltate ulterior de Umberto Eco, Roland Barthes, Julia Kristeva şi grupul Tel Quel, astfel încât, comparând astăzi cutare propoziţie a sa cu achiziţiile de ultimă oră ale teoriei semiotice, se poate constata şi demonstra că anticipările barbiene în acest sens nu erau întâmplătoare (Mincu) Mai mult, poetul intuieşte experienţa metaliterară din Prăbuşirea casei Usher, de E.A. Poe cu mult înaintea exegezelor moderne (idem)."
Exemple de acest fel abundă şi se extind în tot soiul de istorii ale ştiinţelor şi tehnicii, improvizate, enomiastice, autohtoniste. Departe de a fi doar simple curiozităţi, ci elemente ale unei "metode" cu puternice proptele politice, ele impregnează mediul cultural românesc şi interzic orice replică din afară. Internaţionalismul de orice fel - proletcultist sau interbelic - e taxat fără drept de apel. Corectat şi ajustat în fază iniţială, E. Lovinescu devine, cu timpul, un veritabil inamic al valorilor - şi al sistemelor de valorizare - locale. Printr-un calcul genetic şi printr-o convenabilă găselniţă partinică, grupul de la Europa Liberă, vertebrat de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, ajunge una din ţintele predilecte ale neaoşiştilor. Mai nociv decât blamatul realism socialist al anilor '50, protocronismul lui Edgar Papu e şi mai uşor asimilabil, şi mai politizat, şi mai tentant prin alura academică & naţionalistă pe care o etalează. Epilogul Alexandrei Tomiţa e grăitor ca radiografie morală a corifeilor acestei metode de cercetare, fără a fi numaidecât o lustrare. În prezent şi pe scurt: Ilie Bădescu (profesor universitar doctor), Ion Coja (conferenţiar universitar doctor), Edgar Papu (membru post mortem al Academiei Române), Corneliu Vadim Tudor (preşedintele Partidului România Mare), Artur Silvestri (preşedintele Patronatului Imobiliar Român), Mihai Ungheanu (senator PRM), Dan Zamfirescu (profesor universitar doctor). Prea puţini pentru a explica - altfel decât larg contextual - impactul şi reverberaţiile protocronismului.
Cum ar fi, de pildă, faptul că, deşi amatoristic în limbaj şi adunând de-a valma nume disparate (dar majore), protocronismul a avut, de cele mai multe ori, parte de contestări excelent formulate ştiinţific. Sau acela, stupefiant, că - deşi primitiv ca alonjă - acesta îşi asuma un rol de avangardă culturală, iar opozanţii erau trimişi automat în categoria culpabilă a retrograzilor şi reacţionarilor.
Pe urmele studiilor de gen ale lui Lucian Boia şi în contradans alternativ cu acelea ale Katherinei Verdery, O istorie "glorioasă" preferă făţiş abordarea mentalitară a chestiunilor legate de mitologia regimului comunist. Disputele, pretextele şi efigiile tutelare autohtoniste sunt puse precis în cadrul triumfalist al perioadei, iar criteriile selecţiei afişate în toată splendoarea lor doctrinară. Opţiune analitică perfect justificată şi admirabil dusă la capăt, de altminteri, dar nu lipsită de păcate. Ar fi fost, poate, de dorit o discuţie mai întinsă - de asemenea prin unghiul miturilor - despre conceperea oarecum mediatică şi lingvistică a clişeelor neaoşiste. Pentru că, în afară de purismul limbii de lemn, decelabil cu instrumente filologice, stilul articlierilor acestui curent oficial îşi poartă în sine propria doză de mistificare. Mitologia ceauşistă e rezultatul direct al unei forme tipice de mitografie. Strict exterioară, deformarea datelor culturale e slujită eficace şi de o subminare dinăuntru a materialului istoric.Strategiile retorice şi tacticile de generare a prestigiului - pe considerente universitare - sunt corect şi ingenios schiţate, dar lăsate cumva în acelaşi stadiu latent.
În orice caz, debutul critic al Alexandrei Tomiţă e unul demn de citit. Şi demn de premiat. Echilibrul - uluitor dacă ne gândim la anii autoarei şi la domeniul imund în care aceasta a forat - şi curajul de a expune o temă de cercetare peste măsură de actuală, cu implicaţii morale nu întotdeauna uşor de defalcat, cu verdicte adesea dureroase, sunt două calităţi esenţiale. Fără de care hotărârea - singulară între cei ce s-au pronunţat pe această temă - de a nu-i acorda eruditului Edgar Papu prezumţia de nevinovăţie ar fi sunat nepotrivit. Seriozitatea şi temeritatea Alexandrei Tomiţă mă conving. Înclin să-i dau dreptate ei şi să felicit orice juriu care ar avea-o în vizor.