Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O carte despre suferinţa lui Eminescu de Ion Buzaşi

Deşi mult cercetată, în biografia lui Eminescu sunt cel puţin două perioade controversate: perioada 1866-1869, de la abandonarea studiilor gimnaziale în Cernăuţi şi peregrinarea prin ţară în compania unor trupe teatrale şi a doua, şi mai controversată, perioada 1883- 1889, ultima perioadă a vieţii, pe care G. Călinescu în biografia consacrată poetului o numeşte „agonia morală şi moartea”. Şi Călinescu şi aproape toţi biografii vorbesc de o alienaţie mintală a poetului, în urma unei infecţii luetice, sifilitice. E adevărat că majoritatea celor care au scris despre această perioadă (cu unadouă excepţii) nu sunt medici şi nu sunt de specialitate, ci sunt scriitori. Această opinie s-a menţinut până în anul 1972, când apar două cărţi de referinţă în domeniu: Dr. I. Nica, Eminescu. Structura somatopsihică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972 şi Dr. Ovidiu Vuia, Despre boala şi moartea lui Eminescu, Editura Făt Frumos, 1972, care au descoperit treptat că adevărata faţă şi cauză a bolii nu ar fi sifilisul; în secolul XIX – exista, sub influenţa romantismului un mit al nebuniei, între nebunie şi marile genii se considera că este legătură organică, iar cauza nebuniei era considerată sifilisul. Diagnosticul pus de cei doi doctori: o boală psihică – psihoza maniaco-depresivă.

În 2015, apare un volum colectiv, cu un conţinut polemic, sugerat chiar din titlu: Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în care boala lui Eminescu şi cauzele îmbolnăvirii sunt prezentate şi analizate detaliat de către istorici literari (Eugen Simion), istorici (Ion Aurel Pop), medici de diferite specialităţi: Călin Giurcăneanu (dermatolog), Bogdan Popescu (neurolog), Eduard Apetrei (cardiolog), Codruţ Sarafoleanu (specialist în ORL), Vladimir Beliş (medic legist), Victor A. Voicu (toxicolog). Se demonstrează inexistenţa infecţiei sifilitice, confirmându-se aprecierea doctorilor I. Nica şi Ovidiu Vuia: „Starea psihotică a lui Eminescu era o certitudine, care a făcut posibilă, dar nu necesară internarea poetului”. Rămânea de definit categoria suferinţei psihice şi acest lucru şi-l propune cartea doctorului Gavril Cornuţiu, medic specialist psihiatru, cu o îndelungată experienţă. „Studiul acesta – spune profesorul Cornuţiu – nu se vrea polemic (adevărul nu polemizează), ci o continuare a eforturilor de analiză şi sinteză a informa- ţiilor cu privire la boala şi moartea lui Eminescu” (p.18). Înainte de a fixa categoria suferinţei psihice, Gavril Cornuţiu, îndepărtează diagnosticele anterioare (chiar cele din volumul colectiv, apărut în 1915): personalitate sau fire ciclotimică, psihoză maniacodepresivă, precum şi pretinsele simptome psihopatologice care ar fi prevestit apariţia bolii. Unul dintre aceste simptome ar fi „lipsa minimă de abilitate pragmatică”. Dacă acesta ar fi un criteriu, sigur că Gigi Becali… ar fi un geniu. Apoi se invocă ca un alt simptom psihopatologic moştenirea depresivă din familie. Încă din Antichitate, Aristotel arăta că personalităţ ile cu „strălucită afirmare în artă, filozofie, politică sunt înclinate spre depresie” şi lista citată de doctorul Cornuţiu cuprinde nume ca: Alexandru cel Mare, Oliver Cromwel, Abraham Lincoln, Winston Churchill, Sfântul Augustin, Martin Luther, Lev Tolstoi, Wiliam James, Ernest Hemingway etc. … de la noi Avram Iancu şi G. Călinescu” (p. 56) Aşadar, opera lui Eminescu „este o operă fără nici o stigmă patologică, ca toate operele geniale ale umanităţii” (p. 32) şi, până în anul 1883, anul furtunii şi înnegurării sale sufleteşti acestei opere nu i s-a putut semnala nimic patologic. Până la îmbolnăvire era un om normal, în sensul medical al termenului, dar era o personalitate artistică, cu însemnele geniului, şi, unul din marii psihiatrii europeni K. T. Schneider afirmă că „sfântul şi geniul ies din normă, dar ei nu sunt anormali patologici” (p. 51).

Poetul a fost „trupeşte” bolnăvicios, până la 33 de ani, vârsta îmbolnăvirii psihice, fişa lui clinică înregistrează opt boli: crize convulsive (în copilărie), otite (de la 8 ani), eritem nodos, endocardită, artrită, hepatită (probabil virală în 1872), enterocolită şi, în urma unui tratament cu mercur, complet inadecvat, pe care Gavril Cornuţiu îl numeşte de-a dreptul criminal, intoxicaţie cu mercur. Şi toate până la 33 de ani, „vârstă până la care alţii nu cunosc decât răceala”. Din punct de vedere psihic – un om normal, dar sensibil – caracteristică a artiştilor, la care presiunea avatarurilor existenţei i-a depăşit rezistenţa: munca epuizantă ca prim-redactor la „Timpul”, relaţia de dragoste cu Veronica Micle, cu reproşuri reciproce, urmate de împăcări, „trădarea” lui Caragiale în relaţia pasageră a acestuia cu Veronica Micle, plecarea lui Slavici din Bucureşti într-un moment critic al evoluţiei vieţii sufleteşti a poetului. Aşa că, în primăvara anului 1883, „înainte de orice internare, omul Eminescu a alunecat din durere în durere, din dezamăgire în dezamăgire, strivit de muncă, izolat de indiferenţa celor ce îi erau datori, era un om suferind, medical, psihiatric vorbind.” (p. 73)

Autorul urmăreşte evoluţia progresive a bolii pe baza corespondenţei cu Veronica Micle: vol. Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, Polirom, 2010:„Primeşte „Timpul” şi vezi fără îndoială prima pagină de reviste sau studii, cari de 22 de zile încoace sunt scrise aproape toate exclusiv de mine, îţi poţi închipui dar că sunt supraîncărcat cu fel de fel de prostii.”(Scrisoare din martie 1880); „Niciodată, Doamnă, desfacerea (despărţirea n.n.) noastră, de-ar fi trebuit să aibă loc, nu s-ar fi căzut a se face cu atâta amărăciune.” (Scrisoare din octombrie 1880); „Sunt un om foarte, foarte chinuit, draga mea fetiţă, foarte puţin timp liber pe vremea mea, ocupat cu lucrări care turbură adânc cugetul şi inima unui om, prea adeseori sătul de viaţă şi însetat de linişte”. (Scrisoare din martie 1882); „Necazul meu psihologic unit cu o nevralgie, durere de cap şi de măsele, m-a făcut ursuz…” (Scrisoare din 29 dec. 1882); „Tu ştii bine că adesea sunt intelectual atât de ostenit şi moralmente atât de sleit, încât chiar mă feresc de a-ţi scrie în aşa de rea dispoziţie.” (Scrisoare din ian. 1883); „Mizerii trupeşti şi sufleteşti m-au împresurat întotdeauna şi amintirile căzând una câte una, ca frunzele veştede, momente de aur şi momente de durere, au lăsat în urmă-le dezgust de viaţă şi de tot, pe care nu ţi-l pot descrie.” (Scrisoare din februarie 1883)

Diagnosticul psihiatrului Gavril Cornuţiu: „episod depresiv sever, fără simptome psihiatrice”, doctorul fiind de părere că „scos din mediu, cu zile de relaxare, odihnă şi protecţie psihologică, poetul îşi putea reveni în cel mult 6 luni.” (p.73)

Meritul incontestabil al acestei cărţi este că îndepărtează caracterizarea infamantă a bolii lui Eminescu şi prezintă „tragedia unui om care s-a sacrificat şi a fost sacrificat…” stăruind asupra datoriei şcolii de a sublinia caracterul exemplar al omului şi operei lui Eminescu – pentru că „românii au avut şi au nevoie de exemplul unui caracter diamantin; au avut şi au nevoie de exemplul unui patriot dezinteresat, au avut şi au nevoie de un limbaj frumos şi armonios – armonia şi frumuseţea comunicării determină direct armonia şi civilitatea relaţiilor dintre oameni.” (p.41)


_____________

Gavril Cornuţiu, Tragedia şi suferinţele omului Eminescu. Ultimii şase ani de viaţă, Editura Saeculum vizual, Bucureşti, 2016.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara