Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O carte despre subiectivitatea creatoare de Simona-Grazia Dima

Într-o epocă marcată de revelaţ iile, încă neclarificate până la capăt, ale istoriei şi politicii, meditaţia asupra eului autobiografic este plină de promisiuni. O dovedeşte actualitatea reeditării unei cărţi de o remarcabilă rigoare a cercetării, ce posedă, totodată, şi meritul de a lăsa deschis subiectul, tocmai prin faptul că îi revelează potenţele expresive şi semnificative – practic inepuizabile: Versiune şi subversiune de Dan Cristea, Ed. Tracus Arte, 2013 (ediţia anterioară: 1999).

În cuvântul său înainte, autorul îşi prezintă incitant demersul ca pe un proiect complex, focalizat asupra eului care scrie, situat între social şi singular, semnalând o problemă de poetică, nu doar una de sociologie, istorie ori psihologie. Ficţiunea autobiografică e surprinsă în relaţia ei cu lumea, istoria, dar şi cu propria imaginaţie (fantasmele proprii) şi cu alte „matrici textuale”. Este vorba de o angajare ce se modifică în timp şi prezintă o „dublă conotaţie”, în realitatea exterioară şi în „politica limbajului”, revelând interacţiunea dintre subiectul care scrie şi limbajul în care acesta trăieşte.
Aşadar, autobiografismul evoluează „în jurul axului interpretării şi al construcţiei, al oglinzii şi procesului devenirii, al adevărului şi artei, al versiunii şi subversiunii”. Fertilizată de o amplă bibliografie poststructuralistă, viziunea autorului asupra autobiografiei s-a cristalizat în spiritul beneficei abandonări a conceptului tradiţional, unitar al sinelui. Dan Cristea vede în autobiografie o formă de literatură a eului, deplină şi cu implicaţii majore, iar nu un obiect auxiliar al literaturii, cum s-a crezut la un moment dat. Pentru a urmări naşterea eului modern, „de la apariţia subiectului autonom şi emergenţa individualismului, la finele sec. 18, până la schimbările filosofice şi teoretice din vremea noastră”, el şi-a ales trei personalităţi emblematice, autori de autobiografii exemplare, trăitori în secole diferite, ilustrând mutaţiile din sfera civilizaţiei, culturii şi a genului respectiv: Benjamin Franklin, Henry Adams şi Michel Leiris.
Scrierea lui Franklin, unul dintre părinţii fondatori ai Americii, este la rându-i o operă fondatoare, deşi dezvoltă o tradiţie deja existentă. Reprezentând un amestec de genuri, ea personifică tocmai flexibilitatea genului autobiografic. În pofida mediului puritan din care provenea, autorul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ocoli un anume „jargon dogmatic” autosuficient. A dat o confesiune laică, a cărei substanţă o constituie digresiunea şi conversaţia. Aceasta din urmă e investită cu un sens înalt filosofic: opera însăşi e conversaţie, formă de asociere cu ceilalţi, mijloc de a reuşi în viaţă, dar şi de a se salva pe sine. „Discursul politicos” e ţelul şi rezultatul final, care pune ordine în istorie şi în viaţă. Soarta Americii, de pildă, ar fi fost alta, dacă englezii ar fi ştiut să converseze în spirit iluminist. Franklin trăieşte afectiv transformarea conceptului draconic de virtute într-o viziune a vieţii trăite în termeni morali. Răul, imoralitatea trebuie ocolite nu pentru a respecta nişte obligaţii prescrise, ci fiindcă fac rău omului, fiind contrare naturii sale adevărate.
Ascensiunea patriei sale şi a sa proprie sunt convergente, spre deosebire de cazul lui H. Adams şi M. Leiris, căci, dacă Franklin e una cu societatea lui, aflată într-o efervescenţă a afirmării, iar eul său scriptic e şi el extravertit, fără introspecţie metafizică, dar nu lipsit de religiozitate, conştient de portanţa deciziilor providenţei, celelalte două autobiografii vor prezenta imagini totalmente diferite ale eului care scrie şi se descrie. Bunăoară, Henry Adams, autorulEducaţiei lui Henry Adams (şi ea o operă clasică a literaturii americane), urmaş al unor mari personalităţi politice americane (printre care doi preşedinţi), om educat, jurnalist şi universitar, are însă senzaţia de a nu- şi putea juca rolul de adevărat Adams pe scara istoriei, de unde preferinţa pentru retragerea din viaţa publică. El nu mai acţionează, ca Franklin, sinergic cu epoca sa, ci, influenţat de ştiinţa contemporană sieşi, o transpune în operă printr-o analogie stranie cu omul şi civilizaţia, oglindind obstinat sfârşitul unei familii şi al unei epoci. Semnificativă este şi expunerea la persoana a treia, mijloc de dedublare, de distanţare faţă de personajul autobiografiei sale.
Pragmatismul scrisului, prezent la Franklin ca valoare de schimb şi tranzacţie (succesul îi venise prin el!), dar şi ca efort îndreptat spre imitarea modelelor, legat de virtutea stilului, a eleganţei şi metodei în aranjamentul limpid al gândurilor, se radicalizează la H. Adams, metamorfozat într-un dureros abis căscat între poet şi lumea exterioară, simbolizat de bancher, care dictează (şi) asupra valorii vieţii lăuntrice. Intelectualul e chemat să-şi găsească totuşi propria formulă de mântuire într-o lume fără sens şi îşi realizează unitatea doar în el însuşi, prin reflectare, care este o gândire fără autor. Dacă la Franklin conceptul de fericire e unul practic, legat şi de scrisul „tacticos”, Adams trăieşte din plin singurătatea, urâtul, părăsirea, plictisul, stări provenite mai ales din identificarea sa cu elita din care făcea parte, pentru care primejdia o constituia intrusul, omul ignorant din mulţime, apt să devină un factor politic demn de luat în seamă şi, tocmai de aceea, distructiv! La Franklin se înregistra doar benigna uimire în faţa fragilităţii lucrurilor – istoria depinde de atât de puţin! Optimismul iluminist al omului creator de evenimente e înlocuit, la Adams, cu anxietatea observaţiilor: ieftinirea e simptomatică, totul, inclusiv energia, se ieftineşte, adică şi substanţa vieţii. Adams deplânge pierderea aristocraţiei, faţă de Franklin, care exalta virtutea umilinţei, inclusiv a tonului socratic. Smerit, el se întreabă, se îndoieşte, renunţă la atotştiinţa tăioasă, empatizează cu interlocutorul. Dacă Franklin avea satisfacţia de a fi un filosof şi om de lume autoconstruit într-un mod agreabil şi de aceea căutat de toţi, pentru prezenţa sa plăcută, Henry Adams se ipostaziază muribund şi în veşnic exil, dramatic preocupat să afle o ordine în viaţă, în societate. Sentimentul nevrozei se adânceşte la Michel Leiris. Pe Franklin nu-l interesează viaţa interioară, în schimb Leiris îşi face un autoportret suprarealist, în mai multe lucrări autobiografice, din convingerea că putem dobândi cunoaşterea absolută doar explorând particularul până la ultima limită, prin sfâşierea de sine. Astfel, poetul şi antropologul francez face, în Maturité, ca şi în L’Age d’homme, o confesiune crudă, a unor aspecte inavuabile, sondând deopotrivă relaţia conştiinţei cu trupul şi limbajul. La Franklin există o anume seninătate, legată de depăşirea limitelor: eroul, autodidact, a putut obţine gloria, pe când Leiris îşi dezvăluie rănile, într-un veritabil rechizitoriu adus educaţiei occidentale, eminamente raţionalistă. Freudismul şi suprarealismul au remarcat, salvator, că omul e mult mai bogat decât istoria lui „oficială”. Ca fondator al unei societăţi sociologice, Leiris doreşte să regenereze, antiacademic, dar vital, societatea.
H. Adams e lipsit de gândire dialectică, la el contrariile rămân separate. Cu toate acestea, prin autobiografia lui lumea se desenează deja altfel: nu ca o structură coerentă, ci multiplă şi nedeterminată. Faţă de el, Leiris caută continuitatea sinelui, în pofida schimbării eului şi a lumii, şi tinde spre o autobiografie fluidă precum subconştientul. H. Adams e dornic şi el să-şi făurească, dar prin ştiinţă, un mit personal, eficient în lupta împotriva morţii, altminteri definitiv învingătoare.
Ca şi Franklin, Leiris nutreşte dorinţa de a deveni mai uman, mai armonios, de a practica o morală a angajării prin scris, care constituie deschiderea spre viitor. Angajarea sa provine din natura însăşi a artei sale şi seamănă cu tauromahia, fiind terapeutică în a depăşi nevrozele, estetismul, arta pentru artă, numai dacă, în actul scrierii, conţine ceva echivalent cornului taurului în faţa toreadorului. Ameninţarea conferă o realitate umană artei toreadorului-scriitor. Autobiografia sa învederează, treptat, o rezistenţă la poezie şi la ficţiune în genere, fenomen tipic perioadelor de interes maxim arătat istoriei şi politicului.
Într-o densă încheiere la volum, Dan Cristea tratează despre alte două autobiografii, diferite, de asemenea, în spirit: Cuvintele lui J.-P. Sartre şi Roland Bathes de Roland Barthes, pledând încă o dată pentru continuarea nedefinită a proiectului autobiografic. Nicio regulă nu este până la urmă unica posibilă, soluţiile adoptate de diverşii autobiografi sunt, toate, valabile în ordine artistică, reprezentând tot atâtea mărturii despre natura umană. Cartea lasă, aşadar, în suspensie orice formulare definitivă, proclamând misterul infinit al subiectivităţii creatoare. Ea oglindeşte fascinaţia inepuizabilităţii eului autobiografic, apt să ofere nenumărate modele, nuanţate în funcţie de reactivitatea individului faţă de o realitate mereu nouă, dar şi faţă de lărgirea dimensiunii interioare, activată de o evoluţie a prospectărilor psihologice şi spirituale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara